Haralam de Ciumă – „stăpânul tuturor boalelor”

Mâine e zi însemnată în Calendarul Popular al românilor şi e bine să luăm aminte. „Îi zi rauă de tăt feliu de boli… ciumă… vărsat… friguri, că Domnu’ Dumnezău i-o dat Sfântului să ţână toate boalele din lume şi să facă ce-o vre cu iele păntru uamenii răi… Haralambu de ciumă… aşe să spune… ţâne moartea într-un drot şi-o slobode la hăi cu inimă neagră.” (Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”).

Sfântul Haralambie, Haralam „de ciumă” sau „de boale”, cum îi spun ţăranii, a primit de la Dumnezeu pu­tere asupra morţii şi a bolilor cele rele, multe dintre ele fiind fără de leac în veacurile trecute. Anticipată în Ca­lendarul Popular încă din luna ianuarie prin „Atanasia Ciumelor”, sărbătoare peste care s-a suprapus praznicul Sfinţilor Atanasie şi Chiril (consideraţi şi ei apărători de boli), ziua de 10 februarie este respectată cu stricteţe în toate zonele ţării.

Despre Sf. Haralambie circulă multe legende, toate dintre acestea încercând să explice marele har cu care a fost învestit de Dumnezeu: „Sfântul Haralambie, care fusese dintru-întâi cioban la oi, a învăţat de la un doftor lecuirea tuturor felurilor de boli şi, tămăduind oamenii fără plată, lumea l-a făcut Sfânt. Ivindu-se însă într-un rând Ciuma, oamenii au început să moară cu droaia şi, în puţină vreme, a rămas singur, singurel. Dumnezeu i-a dat atunci Sfântului Haralambie Ciuma în seamă. De atunci, el ţine Ciumele de păr, ca să nu-şi mai facă de cap, cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi a­tunci Ciumele se reped în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, şi pe bun, şi pe rău, până bagă Sf. Haralambie de seamă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr”. (I. Candrea).

Într-o altă legendă, Sfântul e răzbunător şi cumplit. Cu toate că ţine Ciuma legată de grumaz cu un lanţ de fier, îi dă drumul din când în când în lume pentru a se răzbuna pe cei care nu-i cinstesc ziua „şi Ciuma, care are aripi şi o sabie lată în mână, cum se vede scăpată din lanţul în care e înferecată, îndată aleargă la oamenii ce nu-i ţin ziua, şi pe toţi îi omoară”. (S.Fl. Marian) Oamenii se tem de ea, pentru că „Ciuma este o dihanie nevăzută, cu un picior de vacă şi unul de om, cu coarne şi cu coase în mână, cu care seceră sufletele vitelor şi ale oamenilor”. (Th. Speranţia) şi nu-i pronunţă numele pentru a nu o invoca, spunându-i Alba, Maica Bătrână sau Călătoarea. Îi aduc drept ofrandă adevărate ospeţe ritualice pentru a o sătura (în precreştinism se pare că existau şi sacrificii umane) şi îi fac veşminte noi, spre a o îndupleca să plece mai departe în lungul ei drum prin lume. Cămaşa Ciumei trebuie făcută într-o singură noapte, de nouă femei iertate, pentru a fi agăţată înainte de răsăritul soarelui într-un copac din hotarul satului. Înainte vreme, cu Cămaşa Ciumei se îmbrăca o figură antropomorfă construită din paie, în timp ce – în unele sate – prin gura veşmântului trebuiau să treacă toţi oamenii din comunitate, pentru a fi feriţi de cumplita boală. Astăzi, deşi ciuma a dispărut de mult, oamenii ţin sărbătoarea pentru ca Haralamb să-i apere de celelalte boli.

Mai mult, cum el este Sfântul care ia sufletul omului când îşi dă duhul, se spune că celui care lucrează de ziua lui „îi iese greu sufletul din trup”. Aşa că, pe lângă ofrandele aduse Ciumei, se împarte de sufletul Sfântului Ha­ralambie şi colivă. Pentru Ciumă, femeile fac un colăcel ritual (Colacul Ciumei), pe care îl rup în patru bucăţi şi aruncă în cele patru vânturi. În Hunedoara este vie o practică străveche, consemnată de etnologul Marcel Lapteş: „În satul Boşorod facem «Hrana Ciumei»… mai acolo, în hotaru’ satului punem o cruce din lemn de prun şî jos punem oase de-alea mari de nu le mai mâncă cânii… un dărab de pită d-aia veche şi puneam să mânce ciuma să nu vină în holdele noaste… aşe… altele tăiau o găină neagră şi o pune în gardul de sus a ocolului lângă  Dealu’ Căpăţânii să mănânce Ciuma şi să nu vină în satul nost”. Iar ca să fie siguri că bolile nu vor intra în satul lor, ţăranii fac o brazdă cu un plug tras de doi boi negri de-a lungul hotarului, închizând comunitatea într-un cerc pro­­tector.