Noaptea vrăjită din ajun de Sântandrei

Astăzi începe lunga noapte de iarnă, o noapte cât un anotimp, o noapte cât toată mitologia noastră, pe cât de cercetată, pe atât de puţin cunoscută. Acum începeau în vechime "serbările obârşiei şi ale iubirii" , "o noapte horă, care începea cu alaiul zânelor Crăiesei Zăpezii Eftepir şi se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, Dragobete (Dragomir cel beat de dragoste), în ziua împerecherii păsărilor pădurii". (Ion Drăguşanul, "Datina, Biblia Românilor"). Este noaptea străvechilor sărbători mithraice, a luminii şi a focului, simbol al Soarelui pe Pământ. Este noaptea în care se afla ursitul şi rodul noului an, o noapte a marelui Lup Alb, peste care s-au suprapus mai târziu credinţele în strigoi şi duhuri necurate (presupuse a fi de sorginte slavă), apoi creştinismul dătător de speranţă. Dimensiunea sacră a intervalului de timp ce se deschide astăzi este profundă şi nuanţată, ducând în vreme la un fascinant metisaj de credinţe şi practici ancestrale, la acea "religie cosmică" a ţăranului român despre care Mircea Eliade vorbea în "Nostalgia Originilor".  

În calendarul popular Ajunului Sântandreiului, atât de aşteptat şi totodată atât de temut, este numit "Noaptea strigoilor". Se crede că în astă noapte ies spiritele morţilor din morminte, se bat cu strigoii în răscrucile drumurilor şi la hotarele satelor, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor. E momentul din an cel mai propice daimonologiei funerare, care permite acum până şi transformarea unor oameni vii în pricolici, căpătând înfăţişare de  lupi sau de câini. De aceea în această noapte trebuie să ne închidem în casă şi să punem usturoi în toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.

Până la începutul secolului trecut în Moldova se organiza "Păzitul Usturoiului", adevărată petrecere de veghe rituală asemănătoare revelionului, în care veselia şi muzica erau îngăduite chiar dacă era perioada postului. Usturoiul era adus de fete în cursul zile, pus într-o covată de lemn şi păzit de o bătrână la lumina unei lumânări. A doua zi dimineaţa tine­rii scoteau covata în curte, o "jucau" în mijlocul horei, apoi împărţeau usturoiul tuturor celor prezenţi. Fe­me­ile îl păstrau la icoană tot anul şi îl considerau un leac preţios pentru toa­te bolile, iar descântătoarele îl fo­lo­seau la farmece şi dezlegări. Unul din­tre cele mai vechi şi interesante "des­cântece în usturoi", exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creştine, a fost cules de Elena Ni­culiţă-Voronca, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Roşa, a asigura­­t-o că e bun "pentru toate cele: pocitură, deochi, ursită", cu condiţia ca usturoiul să fie descântat "cu cuţit părăsit". Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuţitul şi ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Dacă acesta se va scutura e semn că omul pentru care s-a făcut descântecul e lecuit pentru totdeauna. "Ustur mere şi Maica Precista./ Pe-un jij de deal/ Cată-n carte,/ Cată-n parte,/ Cată-n toate părţile,/ Unde a vedea/ Nouă strigoaice/ Cu nouă ţânci răi,/ Nouă lupoaice,/ Cu nouă lupi răi/  Şi-a strigat Maica Precista/ În gura mare:/ Voi nu-l pociţi,/ Nu-l săgetaţi,/ Nu-l giunghieţi./ Da luaţi giungheturele,/ Săgetăturele/ Şi le duceţi/ În dealul Galariilor,/ Pocitoarea ciutelor./ Voi acolo pociţi,/ Acolo giunghieţi,/ Acolo săgetaţi,/ În strachină de argint/ Cupele sprijinind./ Da N. să rămâie/ Curat şi luminat,/ Ca Dumnezeu ce l-a dat/ Şi Maica Precista ce l-a lasat."