"Sunt fiul unei ţări îndelung-nefericite..."

"Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu. Actriţele pe care le-am iubit n-ar mai putea fi convingătoare astăzi, în rolurile fascinante de ieri, când aş fi străbătut eu însumi vârstele de-a latul ca să le pot păstra lângă mine. Nici nu sunt prea familiarizat cu noile actriţe, în aşa fel încât să le pot alege cu inspiraţie şi credibilitate pentru roluri care mi-au purtat viaţa înainte. Cine mai poate fi, de exemplu, ca excepţionala Rozina Cambos? A trecut prin viaţa mea, am scris pentru ea, a cântat pentru mine, dar nu mai ştiu ce face şi cum este acolo, în Israel, unde s-a mutat de câteva decenii. Omagiul meu, tuturor femeilor care m-au iubit şi pe care le-am iubit. Fără ele, poezia mea ar fi avut nevoie de zilnice transfuzii de sânge. Actriţele noi încerc, din motive de prudenţă, să nu le cunosc.

Nu e adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi ce am trăit. Dumneavoastră insistaţi asupra viziunii mele despre moarte ca şi când nu mi-ar fi destul că am luptat, chiar şi în ultimele luni, de-a dreptul cu ea. Nu mi se pare atât de pasionant subiectul, pentru că, în afară de momentul când se va întâmpla, moartea nu îmi va aduce nici un spor de cunoaştere. Sentinţa ei este oricum definitivă şi irevocabilă. Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu.

Am fost în dezacord cu Nichita Stănescu şi atunci când a scris că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Şi asta mai ales că el continua poezia precizând că viaţa lui personală este praf şi pulbere. Nichita făcea un exerciţiu de firesc personalism, într-o epocă în care viaţa personală devenea, repede şi urât, dosar de cadre. Era, în fond, replica lui memorabilă la curiozităţile indecente ale celor care tot voiau să ştie cu cine trăieşte, cum, unde şi de ce. Eu am crezut şi cred invers: poetul are viaţă personală. În ce mă priveşte, mi s-a părut obositor să-mi ascund slăbiciunile şi, poate de aceea, mi le-am scos în lume dintr-o suflare. De altfel, cred că viaţa personală, dacă nu ucide arta, o sporeşte, o face mai pasionantă, o apropie de oameni. Aceştia sunt ahtiaţi după biografism şi nu rămâne decât ca poetul să nu uite deosebirea dintre băuturile obţinute prin fermentaţie, vinurile, şi băuturile obţinute prin distilare, palincă, vodkă, whisky, coniac. Eu prefer unei vodci Krepkaya, vinurile fenomenale de Segarcea, iar unui whisky Chivas, frâncuşa de Cotnari şi vinurile de Sâmbureşti sau Golul Drincii. Premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru atitudinea unuia sau a altuia. Mi-a plăcut să existe o atitudine radicală faţă de mine, de da sau de nu. Ambele abordări mi-au stârnit creativitatea. De urât, nu mai urăsc pe nimeni de câteva decenii.

Premiul înalt pe care mi l-a dat viaţa a fost o galerie ireductibilă de prieteni, verificaţi şi după perioadele grele prin care am trecut, Mihai Anghel, Marius Tucă, E. Simion, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Ştefan Andrei, Radu Rey, Florin Piersic, Ion Iliescu, Alex şi Domniţa Ştefănescu, C. Alic, A. Năstase, Ov. Ioaniţoaia, Florin Condurăţeanu, C. V. Tudor, dr C. Ionescu Târgovişte, Gigi Bălaşa, N. Badea, O. Cozmâncă, Ioan Botezan, D. Gheorghişan, Emil Mitran, dr S. Oprescu, dr Mircea Beuran, D. Nistor, D. Onaca, V. Bălăbănescu, familia V. Vaida, Fl. Cazacu.

De altfel, în legătură cu Premiul Nobel, aş avea de subliniat un fapt. De la Academia Internaţională Mihai Eminescu din Craiova, I. Deaconescu, I. Spânu, Constantin Barbu au propus în urmă cu câţiva ani pentru Premiul Nobel pe Adrian Păunescu. S-a lăsat tăcere, de parcă formase cineva un număr greşit de telefon. Jenat de tăcere, jignit de răutate, nici eu n-am mai insistat pentru această propunere generoasă, pentru care le mulţumesc curajoşilor care au făcut-o. De altfel, despre calitatea acestei generoase instituţii de cultură vorbeşte şi împrejurarea că, după 300 de ani, Academia din Craiova aduce acasă Manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, preluându-le de la Moscova şi de la Petersburg.

Cei trei copii ai mei îmi seamănă în moduri diferite. Primii doi poartă şi trăsături ale mamei lor, fosta mea soţie, poeta Constanţa Buzea, dinainte de a se răfui totuşi nedrept şi imaginativ, acum, cu imaginea mea din tinereţe, pe care nu numai că a suportat-o, dar a şi îndrăgit-o, până  la despărţirea provocată, totuşi, de mine.

Prima născută, Ioana, este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii.

Al doilea copil al meu, Andrei Alexandru, este, în mare măsură un artist cu mari ieşiri în literatură, în pictură, în muzică, e conferenţiar la Universitatea Spiru Haret şi un grăbit şi puţin cam distant tată de copii. Experienţa nefericită a finalului căsătoriei dintre părinţii lui l-a ţinut, măcar deocamdată, departe de instituţia căsătoriei, pe care a tot amânat-o. Seamănă în unele privinţe cu mama lui şi, la caracter, cu tatăl meu. E mai dârz şi, aş zice, mai rău decât mine. Dar, per total, mă mândresc cu el.

Cea mai fericită împrejurare a vieţii mele a fost naşterea celui mai mic dintre copiii mei, adolescenta Ana-Maria, o fiinţă genială şi dăruită muncii de care se apucă, strălucită absolventă a Liceului Cervantes, intrată pe baza performanţelor obţinute la olimpiadele şcolare, în rândul studenţilor de la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. A preluat şi de la mama ei, o fiinţă înzestrată şi devotată, calităţi esenţiale, mă moşteneşte şi pe mine în multe privinţe, inclusiv în capacitatea memoriei şi a imaginaţiei, Ana câştigând, de exemplu, în paralel, dreptul la câte o bursă semestrială pentru 2011, la Madrid şi Lisabona. Ea a ales Lisabona. Ca şi părinţii ei, e temperamentală şi, cum se supără uşor, pare a se şi împăca uşor. Nu profită, prin propria ei voinţă, de privilegiul că e fata cui e. Îi place firescul, deşi are, de pe acum, realizări nefireşti.

Să nu uit, Andrei are şi copii, nu la fel de realizaţi, din păcate, ca el, iar prin fiica lui are şi doi nepoţi vivaci.

Acum, când premierul Boc, prin decapitările cu care se îndeletniceşte, mi-a luat pensia, aş putea să am o analiză mai aspră asupra felului cum îşi apără un popor purtătorii de opinie. Dar ce poate face poporul meu pentru mine, când el e, de atâta timp, într-o situaţie şi mai grea. Nu am avut, nici în perioada 1985-1990, când numele îmi era practic interzis, nici o condiţie să pun poporului meu, cu atât mai mult ţării mele. Cred, în clipele de restrişte, ceea ce cred şi în clipele fericite: sunt fiul unui popor genial, fiul unei ţări îndelung-nefericite. Ştiu şi defectele noastre. Nu mă bucură laşităţile noastre. Mă disperă confuzia valorilor, care pare a nu se mai termina niciodată în România. Tot felul de sfertodocţi au umplut, ca şi după 1050, scena publică, preiau cântecele eroice ale neamului şi le transformă în râgâituri, sughiţături şi guiţături convenabile lor. Dreptatea a murit în România? Dar ştie cineva să-mi spună când s-a născut dreptatea în România? Idealizarea perioadei interbelice, pentru a o suprapune perioadei comuniste, nu poate schimba adevărul dramatic al anilor în care erau cultivaţi embrionii înfrângerii României din anii premergători şi ulteriori celui de-al doilea război mondial, aşa cum numai pentru revenirea edulculatorilor de azi, la realitatea cumplită pe care o trăim, perioada socialistă poate fi idealizată.

Confuzia stăpâneşte tiranic istoria românilor. Rămân destule întrebări fără un răspuns pe măsura lor. De ce Diktatul de la Viena ne-a găsit nepregătiţi de luptă şi fără prieteni? De ce marile puteri au lăsat şi au încurajat Uniunea Sovietică să ocupe politic, economic, militar, ideologic România? De ce mecanismul democratic n-a mai funcţionat, din momentul în care sănătatea liderului comunist s-a deteriorat şi reactivitatea lui a devenit negativă? De ce democraţia pripită şi bâlbâită de după 1989 a putut duce la catastrofa naţională de azi, prin alegerea şi, apoi, prin prelungirea mandatului unui preşedinte marcat de vinovăţii, ranchiune şi viziuni strâmte? Cum poate interveni poporul înşelat în desfăşurarea evenimentelor şi în schimbarea necesară în fruntea ţării, înainte ca România să se lipească, însângerată, de fundul prăpastiei?

Semnele de suferinţă prin care am trecut şi prin care, într-o oarecare măsură, mai trece, mă fac destul de liber să mă pot adresa compatrioţilor mei, de ziua mea, cu caldele mele urări de sănătate, de dreptate şi de regăsire a dreptului la demnitate, prin eliberarea României de sub jugul băsist şi prin urgentele clarificări, în toată această confuzie delirantă a valorilor."