,,A cugeta mari fapte este povara mea!”

Grigore Alexandrescu este unul dintre precursorii lui Eminescu, alături de Bolintineanu, Heliade Rădulescu sau Alecsandri. Pentru vremea în care a trăit, Alexandrescu a fost un poet novator, s-a străduit să propună un nou limbaj artistic. S-a născut la Târgovişte, fosta cetate de scaun a Ţării Româneşti, în 1910. „Secolul 19 este o altă planetă”, spune Ioana Pârvulescu în splendida carte dedicată epocii respective, şi explică: „Îţi trebuie un anume spirit de aventură ca să te întorci acolo, asumându-ţi riscul de a trăi, exact ca oamenii vremii, de a te obişnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor de conversaţie,(...) cu inima lor moale şi cu tăria lor de caracter, cu scrisorile lor enorme şi cu felul atât de direct în care ţi se adresează chiar ţie, cititorule, în romanele lor”. (Ioana Pârvulescu, „În intimitatea secolului 19”, Humanitas, 2005) Drept ur­ma­re, Grigore Alexandrescu, poet re­prezentativ pentru generaţia sa, poate fi analizat doar în spiritul epocii sale. După ce a rămas orfan de ambii părinţi, în 1827, s-a mutat la Bu­cu­reşti şi a rămas o vreme în grija unui unchi. A studiat la Şcoala lui Vaillant, prestigioasă în acele vremuri, în­corporată Şcolii Sfântul Sava, unde i-a avut colegi, între alţii, pe Ion Ghi­ca şi C.A. Rosetti. Trăiau într-un Bu­­cureşti pestriţ, cu miasme orientale, cu „obicinuitele baluri dom­neşti”, cu trăsuri elegante şi căruţe ponosite, cu hanuri animate, cu private în curte, o lume a contrastelor, care se dorea cunoscută, trăită, cucerită.

„A cugeta mari fapte este povara mea”, avea să spună Grigore Alexandrescu. În 1832 i s-a publicat primul volum de versuri, cu elogii, de către însuşi Ion Heliade Rădulescu, cu care a fost prieten până când i-a despărţit un faimos conflict legat de societăţile secrete ale vremii. În 1847 scria: „Nu este, zic, de mirare dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă care să poată sluji de model netăgădiut”, deplângând lipsa modelelor literare şi sărăcia limbajului. Admirator al lui Voltaire, Alexandrescu a transferat scrisului propriu, „tonul măreţ”, solemnitatea, stilul grandios, fără a lăsa deoparte ceea ce considera a fi esenţial în literatură, şi anume, claritatea, limpezimea. Dezideratul său era: „A fi-nalt cu desluşire, simplu fără a cădea”. Între contemporanii pe care i-a preţuit a fost Iancu Văcărescu, autorul „Primăverii Amorului” căruia i-a scris: „Care lucruri mici de sine, ştii să le măreşti frumos”. Aceasta a fost una dintre procupările literare ale lui Alexandrescu, „să mărească frumos”, să confere nobleţe cuvintelor. Îşi lustruieşte cu mare migală versurile, apoi le ornează cu epitete şi adjective ce astăzi pot părea desuete (colosal, adânc, măreţ etc.) dacă nu sunt judecate în contextul de atunci. „Cum să scap de muze, de vechea tiranie,/ De ale lor capriţii, d-a lor cochetărie,/ care întotdeauna mi-au fost supărătoare/ Şi pricini felurite de lungă întristare?”,  se întreabă retoric şi cumva alintat, pentru că tirania muzelor este pentru autor prilej de bucurie perpetuă.

Grigore Alexandrescu s-a adulmecat cu spiritul mai multor muze, astfel că a scris atât elegii, meditaţii, reverii, poezii de dragoste, cât şi satire şi fabule, gen în care a excelat. Are de asemenea, o fascinaţie aparte faţă de trecut, ruine, amintiri. Toate acestea sunt proiectate noaptea, pentru a consona cu umbrele, fantomele şi tăcerile înfricoşătoare. „Umbra lui Mircea. La Cozia” este un poem de mare forţă, emblematic pentru felul în care Alexandrescu îşi livrează trăirile textului literar: „Este ceasul nălucirei: un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc.../ Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte... Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.(...) Ascultaţi...! marea fantomă face semn... dă o poruncă...”.

Alexandrescu trece fără dificultate de la întâlniri cutremurătoare cu personaje istorice la întâlniri pământene cu diverse femei de care a fost îndrăgostit şi care i-au provocat sfâşietoare dureri: „O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;/ Ca un rănit de moarte simţ în piept un fier greu;/ Voi să îl trag; fierul iese, dar însă cu viaţa; Şi cu sufletul meu!”. Până la urmă însă, la capătul chinurilor zadarnice ale dragostei, autorul se eliberează de patimă şi cântă aproape fericit: „După atâta cochetărie/ Şi necredinţă şi viclenie,/ În sfârşit, Nino, simţ că trăiesc. Inima-mi astăzi e izbăvită/ De-acea robie nesuferită;/ Mai mult asupră-mi nu m-amăgesc”. În orice caz: „Femeia este un înger, viaţa-i un suspin”. Deşi sunt scrise în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-ar putea ca aceste versificări lirice să fie pe gustul, înţelegerea şi puterea de exprimare a unor contemporani. Şi poate chiar să le compună muzică, pentru a deveni uşor memorabile.

În segmentul care conţine epistole, satire, fabule, mesajul este frust, di­rect, manifest, sentenţios. „Politica adâncă stă în fanfaronadă”. „Să stă­pânim durerea care pe om supune.” Nicolae Iorga îl lăuda pe Alexandrescu, apreciind că: „Fabula satirică e mai ales genul şi puterea sa”.

În anul 1860, Grigore Alexandrescu a înnebunit brusc. După unele versiuni, boala s-a instalat după ce poetul a mâncat dintr-o dulceaţă otrăvită, trimisă de o fostă iubită pe care o părăsise. Din cauza alienării mintale, s-a pensionat şi s-a retras din viaţa publică. A mai scris din când în când, în perioade de remisie a bolii, însă fără rezultate notabile. Cel care scrisese versul: „Şi amorul cu mâhnire/ Te priveşte şi suspină” a mai trăit aşa, bolnav, chinuit, sfâşiat de umbre şi ruine, încă 25 de ani.