Adrian Păunescu, poezia, singurul său mod de existenţă

Imediat după ce – pământeşte – l-a pierdut pe tatăl său, Andrei Păunescu, fiul poetului, posta pe blogul său: "Dar aceşti «unii» sunt mult mai puţini decât «ceilalţi» care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut". L-am întrebat pe Andrei Păunescu ce are de făcut, într-o lume fără "omul pe nişte scări" Adrian Păunescu: "Am de făcut ceea ce am început să fac în lumea pe care mi-a deschis-o Adrian Păunescu, când eram copil: cărţi, cântece, emisiuni, spectacole, cursuri universitare, presă, versuri, familie, drumuri, poze, sport, desene... adică toate cele de care m-am apucat în anii în care m-am format lângă tatăl meu. No­ro­cul nostru, al familiei, este că tata a ple­cat, lăsându-ne atâta treabă de fă­cut, încât nici azi nu am apucat să stăm să ne gândim că nu se mai în­toarce".

Nu-mi propun să întristez pe cineva, ci doar să prefigurez, "într-o lume relativă", prin sfârşit, începutul unui poet ce avea să fie mare. "Glorios li­terar de tânăr, regăsindu-se peste ani aproape doborât de evoluţia unui destin complex, el îşi va regăsi, printr-un veritabil "asalt al maselor", locul de poet de primă importanţă", scrie Ilie Constantin în prefaţa actualei apariţii  a colecţiei Biblioteca pentru toţi. Într-un fel sau altul, acelaşi lucru l-au spus cri­ticii literari încă de la debutul lui Adrian Păunescu. Iată, de pildă, ce nota criticul Flo­rin Manolescu în "Indisciplina cuvintelor", în Lu­cea­fărul, nr. 35, 1968: " "Cele două vo­lume de versuri pu­blicate până as­tăzi de Adrian Pău­nes­cu (Ultrasentimente – 1963, Mieii primi – 1966) divulgă un poet cu un talent excepţional, imprevizibil şi inspirat ca şi Labiş.

Poetul trăieşte cu o "pasiune elec­tri­că" "zile de mare emoţie", in­citând lumea, împrumutându-i din propria temperatură. Că­zute sub sim­ţu­rile sale, l­u­cru­rile îşi pierd perso­nalitatea, se mo­di­fi­că, aşa cum un li­chid ia forma vas­ului ce îl con­ţine. "O uto­pie de ste­le", "un delir de su­ne­te" agită acest univers "ticsit de mirosuri", făcând ca regimul de existenţă al materiei, în poezia lui Adrian Păunescu, să îl constituie, s-a mai spus, delirul, febra, frenezia.

Poezia reprezintă pentru Adrian Păunescu singurul mod de existenţă şi, de aceea, a-l suspecta sau a-i face mărunte şicane înseamnă a nu fi înţeles mare lucru din texte: "Poeme ale mele, de roşii energii,/ Atât de multă viaţă am aşezat în voi,/ Încât, lipsit de coaste, pieptul ar trebui/ Să-mi fie, arătându-şi ai inimii ţărmi goi.// Am forţa şi mândria acelui inginer/ Care se duce primul sub podul lui, în vreme/ Ce trece trenul groaznic, parcă surpat din cer./ La mine sub poeme rămân. Duraţi, poeme? /.../ Eu ştiu atâtea poduri prăpăstios de suple/ şi văd accidentatul văzduh cu scări ce plâng./ Acestea cad! Văz­duhul de vaiere se umple!/ Vi­bra­ţiile taie neiertător, adânc.// Însă atâta vreme cât nu cunosc vibraţie/ Iar trecerea de trenuri e moale ca un zbor./ Ridică-te-n picioare, salută   Generaţie!/ Am scris această carte pe care o ador" (Generaţiei mele)."

La rândul său, academicianul Eugen Simion – un mare prieten al poetului –, subliniază în "Scriitori ro­mâni de azi", vol. I, Editura Cartea Ro­mânească, 1974, pp. 180-l85: "Fântâna somnambulă (1968) mi se pare a fi cea mai fidelă întrupare a acestui spirit al contrastelor, iar au­to­rul ei e cel mai macedonskian dintre poeţii de azi. În poemul desfăşurat în volute largi, torenţial adesea, elanurile se unesc cu dezamăgirile negre, revolta faţă de măşti, convenţii, cu împăcarea amară în faţa unei existenţe tragic de confuze, imposibil de pătruns. Sentiment de o clipă totuşi, pentru că şi în deznădejdea cea mai adâncă poetul rămâne un luptător, un spirit activ, incitant. E un atlet al neliniştii. Adrian Păunescu, spune chiar el, îşi urlă tristeţile, creează un spectacol shakespearian, fiind, sin­gur, regizor, actor şi spectator. Ci­clu­­rile cele mai puternice din volum (Vaccin, Convalescenţa lui Iov, Cina cea de taină, Fântâna somnambulă) sunt asemenea drame juvenile "ju­ca­te", spuse cu glas tunător într-un dis­­preţ aproape total faţă de legile pro­­zodiei tradiţionale. Poetul nu-şi con­s­truieşte poemul, îl trăieşte numai, îl eliberează într-o izbucnire tul­­bu­re de metafore care, citite fără preju­de­căţi, lasă o impresie extraordi­nară".