Biblioteca la pentru toţi: "Sfârşit de veac în Bucureşti", de Ion Marin Sadoveanu

Numele de botez al scriitorului Ion Marin Sadoveanu este Iancu Leonte Marinescu. Acesta s-a născut în Bucureşti, pe 15 iunie 1893, la sfârşitul veacului pe care avea să îl închidă mai târziu, între copertele romanului cu acelşi titlu. ,,Sfârşit de veac în Bucureşti” a apărut în 1944, an tensionat şi contorsionat în istoria noastră. Contextul politic al timpului a blocat în mare măsură, receptarea romanului de către publicul cititor, ceea ce nu a defavorizat însă, o bună primire din partea criticii de specialitate.

Prima limbă pe care a învăţat-o în frageda sa copilărie, Ion Marin Sadoveanu a fost germana, întrucât a fost educat de ,,o prusacă de la Breslau”, după cum aminteşte autorul, într-un interviu. A aprofundat apoi studiile limbilor franceză şi engleză, şlefuindu-şi continuu mintea, cunoaşterea, inteligenţa spre a deveni un om de teatru desăvârşit. A reuşit, a fost autor dramatic, cronicar, a conferenţiat strălucit pe teme de teorie şi istorie universală a teatrului, a fost căsătorit (şi) cu Marieta Sadova, renumită actriţă a timpului, a fost numit, în 1934, Director General al Teatrelor şi Operelor. ,,Văzuse nenumărate spectacole şi pe cei mai mari actori europeni ai timpului, stătuse de vorbă cu teoreticieni, regizori, interpreţi, animatori. În mod cert, era în România omul cu cea mai vastă, cea mai coerentă, cea mai selectă bibliotecă de teatru din ţară.” scrie Valeriu Râpeanu. Personalitate pregnantă a culturii acelor vremuri, Ion Marin Sadoveanu a fost considerat, după 23 august 1944, unul dintre profitorii regimului antisovietic. Publicaţiile acelei perioade l-au etichetat drept ,,nazist” şi ,,agent al fascismului”, pe cel care cum spuneam, vorbea de foarte mic limba germană, pe care o perfecţionase şi care îi devenise instrument de lucru în aprofundarea studiilor sale culturale, ca orice altă limbă străină.

Într-un decembrie viscolind necruţător, în 1935, Ion Marin Sadoveanu a revărsat tornada forţei sale epice, strunită până atunci din motive tăinuite, începând să scrie prima parte din romanul ,,Sfârşit de veac în Bucureşti”, proiectat ca o trilogie. Boierimea cu blazon, rafinată, visătoare, cu semne tot mai vizibile de oboseală, este reprezentată de baronul Barbu. Omul de casă al acestuia, fiul unui măcelar şi al unei moaşe, este Iancu Urmatecu, personaj inteligent dar incult, din categoria celor cu idei puţine dar fixe, care ajunge până la urmă, unul dintre puternicii zilei. Ion Marin Sadoveanu îi analizează acestuia devenirea şi psihologia cu un simţ al detaliului plin de semnificaţii. Urmatecu acţionează după o logică proprie, atent la slăbiciunile stăpânului său, are mişcări premeditate, lovituri sigure, se înconjoară de prieteni ascultători, foste metrese supuse (cu consimţământul lor de victimă, fireşte) de butaforia grandioasă a protagonistului, neamuri sărace şi umile cărora le spune simplu, ,,ăia”. În prezenţa acestui fel de asistenţă, Urmatecu îşi arată forţa şi autoritatea, îndeosebi pe la mese, cârciumi şi ospeţe. În schimb, are mare respect pentru Coana Miţa, cea pe care o consultă în chestiuni importante, întrucât descifrează vise şi ştie să decodifice semne, cum ar fi zbaterea ochilor.

Când aristocraţia degenerează, arivismul este în ascensiune. Ideea nu e nouă, doar că în romanul de faţă, autorul priveşte personajele cu un fel de simpatie înţelegătoare, nu caricaturizează, nu arată cu degetul, nu acuză dispreţuior. ,,Cred că o carte bună valorează cât o obsesie şi trebuie să scapi de ea”, spune Ion Marin Sadoveanu. ,,Sfârşit de veac în Bucureşti” a avut parte, încă de la apariţie de comentarii contradictorii, construite după chipul şi asemănarea celor care le exprimau. Unii susţineau cauza boierilor şi a lumii lui Barbu, pesemne cei născuţi cu acelaşi rang. Alţii, dintre cei care îl înfierau furibund pe Urmatecu, încercau să ascundă că părinţii sau bunicii lor aparţinuseră aceleiaşi categorii, după cum scrie I.M.Sadoveanu: ,,În drum spre parvenire, nimic nu-i supăra mai mult, ca amintirea celor ce au fost, fie în suflet, fie în minte, fie în purtări.”

Continuarea romanului a fost "Ion Sântu" (1957), întruchipare a nepotului lui Urmatecu. Nu a existat însă şi o ultimă parte, astfel că trilogia proiectată nu s-a realizat.