Călătorii exotice şi fabuloase, prin sufletul unui oraş

Mircea Eliade a descoperit spaţii fantastice, porţi către lumi de dincolo, splendori înspăi­mântătoare şi mistere, în viaţa aparent obişnuită a oraşului Bucureşti. Autorul a crezut că "orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră", de aceea, poate, i s-au dezvăluit spaţii stranii, interzise majorităţii, traiectorii iniţiatice, în chiar oraşul lui Bucur, nu doar în India, Tibet sau alte decoruri neverosimile, specifice celor o mie şi una de nopţi. Pentru prestigiosul istoric al religiilor, Bucureştiul a însemnat nucleul unei mitologii cu mare forţă de iradiere. În oraşul labirintic (care, poate, în zilele noastre se simte neiubit) Mircea Eliade a găsit căi de acces către alte timpuri şi spaţii. "Cum poate fi sufletul marelui oraş născut din puzderia de mahalale apărute haotic şi mulţimea pestriţă venită de pretutindeni să se aşeze aici?", se întreabă Adrian Majuru în splendida sa carte "Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă" (Editura "Compania", 2003). O parte din sufletul acestui loc dezvăluie Eliade şi în nuvelele "La ţigănci" (1959), "Pe strada Mân­tuleasa" (1967) şi "În curte la Dionis" (1977). Harta este clară: vechea mahala Mântuleasa, strada Popa Soare, locuri care astăzi reunesc zone nu­mite Pache Proto­­popescu şi Calea Că­lă­raşilor, iar pe vremuri desemnau Podul Vergului. Apare în scrierile eliadeşti, ca punct de reper, şi Foişorul de foc. Într-un topos concret, scriitorul proiectează spaţii interioare, geografii imaginare menite să topească întâmplările într-o lumină fantastică.

În "La ţigănci", personajul principal, Gavrilescu, se prezintă simplu, laconic, livrându-se totodată lumii care avea să îl confişte: "Dau lecţii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvara, când nu e prea cald şi adie vântul, e o plăcere. Stai la o fereastră ca asta şi din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum spuneam, pe linia asta, umblu de trei ori pe săptămână. Şi aud mereu vorbindu-se de ţigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea: Gavrilescule, să presupunem că sunt ţigănci, mă rog, de unde au ele atâţia bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane". Dintr-o existenţă oarecare, dintr-un tramvai obişnuit, profesorul se trezeşte alunecând spre un stabiliment neverosimil. Locul numit "La ţigănci" se deschide către un labirint al plăcerilor promise, al voluptăţilor posibile, al erotismului de dincolo de lume. Într-un joc al umbrelor, printre perdele, paravane şi mistere, bietul profesor bea o licoare care îl transferă în alt timp, mai precis, în viitor. Pierde în încercarea impusă de un joc ale cărui reguli nu le cunoaşte, astfel că nu ghiceşte care dintre cele trei femei tânjite (o ţigancă, o grecoaică şi o evreică) este ţiganca. Când se sfârşeşte această călătorie spectaculoasă şi exotică, Gavrilescu se trezeşte pierdut în propriul său viitor. Soţia îl părăsise de vreo 12 ani, fetiţa pe care o învăţa să cânte la pian era adolescentă, bancnotele din buzunarul său fuseseră scoase din circulaţie. După o după-amiază petrecută "la ţigănci" protagonistul pare cu minţile dislocate, iar criticul literar Alex. Ştefănescu este de părere că: "Scriitorul exploatează teama obscură cu care sunt privite în mod curent presupusele aptitudini vrăjitoreşti ale ţiganilor, ca şi misterul cu care sunt înconjurate bordelurile, ca lăcaşuri ale plăcerilor interzise".

Povestea numită "Pe strada Mântuleasa" se petrece la începutul anilor 50, în plin stalinism. Un bătrân, Zaharia Fărâmă, este anchetat de Securitate, iar printre anchetatori, apriga Ana Vogel este întruchiparea literară a recognoscibilei Ana Pauker. Se pare că Mircea Eliade s-a documentat serios asupra lumii puterii politice din acea vreme, pentru că, în realitate, în 1944, când România a fost ocupată de ruşi, scriitorul a plecat la Lisabona. După cum se ştie, Mircea Eliade nu s-a mai repatriat niciodată, din 1945 stabilindu-se la Paris. Sorin Alexandrescu explică mecanismul de gândire al personajului din "Pe strada Mântuleasa": "Problema lui e cum să acţionezi într-o societate totalitară, ca intelectual sau ca cetăţean care nu face parte din cadrele ei, pentru a-ţi atinge scopurile proprii, cognitive, dar şi moral metafizice, manipulând acest totalitarism, fără a te lăsa manipulat de el".

"În curte la Dionis" este titlul unui cântec interpretat de o anume Leana, cea care, prin anii ’20, cânta romanţe în cârciuma "Floarea Soarelui" de pe strada Popa Soare. "Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cânt prin cârciumi şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta", spune femeia misterioasă îndrăgostită cumplit de un poet, pe nume Adrian. Dacă Orfeu reuşise să îm­blânzească fiarele cu cântecul său, adică mistreţii, lupii şi urşii, Adrian crede sincer că poezia este "singura magie susceptibilă de a le schimba modul de a fi". Există o scânteie sacră în fiecare om, despre care Adrian crede că poate fi înteţită şi aprinsă, prin poezie. "Mesajul lui Orfeu acesta a fost: schimbarea omului, mutaţia lui nu poate începe de sus, prin elite, ci de foarte jos, de la oamenii de rând, cei care petrec noaptea în grădini şi în restaurante..."

Mircea Eliade ne propune să credem în mistere, în fantastic, în spaţiile sacre aflate foarte aproape de noi. Cele trei povestiri oferă o lectură delicioasă, nutritivă mai cu seamă pentru spiritul celor ce tocmai descoperă Bucureştiul vechi. "Mircea Eliade rămâne, prin tot ce a scris, un apologet al vechimii", spune Alex Ştefănescu. Poate, cine ştie, plimbându-ne azi, pe străzile Mântuleasa sau Popa Soare călcăm pe urmele paşilor celui ce chiar a auzit romanţa "În curte la Dionis".