Când viaţa e o mantie de visuri…

Medic de profesie, Vasile Voiculescu s-a afirmat ca scriitor în perioada interbelică. A scris proză fantastică între 62 şi 70 de ani. După moartea soţiei sale, a ales solitudinea, devenise închis şi puţin comunicativ, livrându-se experienţelor spirituale de care sunt capabili doar cei aleşi. Între altele, şi-a imaginat ce sonete ar fi scris Shakespeare dacă ar mai fi scris, astfel că, postum, au apărut "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu". Ştia că, în plin regim comunist, proza fantastică are foarte puţine şanse spre publicare. Cu toate acestea, a scris sute de pagini de mare valoare între anii 1946 şi 1954, povestiri care au fost publicate abia în 1966, când autorul nu mai era în viaţă.

 Când a fost arestat, din motive politice, Vasile Voiculescu avea 74 de ani. Unul dintre capetele de acuzare a fost misticismul, asociat forţat şi aberant cu legionarismul. A stat patru ani în închisoare la Aiud. A ieşit din penitenciar la 78 de ani, bolnav de tuberculoză. Criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu remarcă cinismul involuntar cu care s-a scris biografia lui Voiculescu, într-un volum de nuvele apărut în 1972: "1947-1963. În aceşti ani se consacră cu toate forţele scrisului. Este, fără discuţie, perioada cea mai fecundă din viaţa scriitorului". Înainte de 1989 nu s-a menţionat perioada sa de detenţie.

 "Povestirile lui Vasile Voiculescu au tulburat apele literaturii române, transmiţând un fior de nelinişte scriitorilor siguri până atunci de locul lor în ierarhia literară şi entuziasmându-i pe iubitorii de li­teratură care redescoperiseră de puţină vreme gustul pentru proza fantastică." (Alex Ştefănescu, "Istoria literaturii române contemporane") Teritoriul povestirilor sale este unul fantastic, sunt spaţii interioare căutate cândva cu ardoare în poezie. Închipuirea, imaginaţia forţează li­mitele gândirii până la durere. Autorul recunoaşte că viaţa însăşi nu e decât o mantie de visuri. În proza fantastică, Voiculescu imaginează "o ţară alăturea de vis", în care se înlănţuiesc întâmplări neobişnuite. Este o lume a metaforei şi a înşurubării în mit. Cititorul este sedus de un spectacol în care pătrunde lent, către iluminare. Magia este spintecată adesea de enunţuri esenţiale: "Iertarea nu e decât liberare", "eternul feminin, uriaşă putere cosmică creatoare", "pasiunile, aici, pe pământ, sunt doar păcate şi ne strivesc sub ele".

În povestirea "Iubire magică", personajul este trăsnit de pasiunea bruscă pentru o femeie pe care o vede zeiţă, sfântă, fiinţă venită din cer. Perfecţiunea ei era zămislită de mintea lui. "În sfârşit, nebunia ajunsese culmea. Trebuia să fac ceva. Psihoza mă dusese la un pas de pieire. Dacă nu izbutesc, eram hotărât să mă ucid.(...) Vraja? E destul ca printr-o practică oarecare – şi aici e farmecul – pe lungimea de undă a vibraţiei tale vitale să se adapteze unda unei alte voinţe, rea sau binefăcătoare, pentru ca vraja să se şi înscăuneze. Ce e la urma urmei, sugestia? Hipnotismul? O luptă între vibraţiile a două voinţe adversare." Îndrăgostitul, posedat de imaginea hipnotică a unei femei, încearcă să analizeze, să măsoare, să cântărească, să găsească calea către eliberare. Vede în ea nobleţe şi armonie, dar e mistuit din creier până în tălpi de dorinţe hulpave. Spune, conştientizează, recunoaşte această stare vecină cu nebunia: "Stam, fulgerat dintr-o dată de dragoste.

De o dragoste impură. M-a plesnit fără veste atâta erotism, atâta răscol sexual necunoscut mie până atunci, că m-am înspăimântat. Frumuseţea cărnii ei îmi era, dacă nu aş fi putut-o poseda, cel mai teribil supliciu". Că este sau nu este provocată cu ajutorul vrăjilor, pasiunea sexuală capătă proporţii delirante, iar bărbatul descoperă în traseul său iniţiatic, practice arhaice în care dospeşte magia.

Voiculescu cercetează în alte povestiri ("Pescarul Amin", "Lostriţa") identificarea unor fiinţe omeneşti cu posibilele sale origini acvatice. "Tăbăcit de vânt şi soare, pescarul e încrustat ca de nişte solzişori: locurile porilor astupaţi de mâl şi de mâzga peştilor cu care necontenit se fracă în bulboană". În "Capul de zimbru", un ofţer dă foc unui timbru rar şi preţios, pentru a reduce numărul timbrelor de acest fel din lume, în "Căprioara din vis", un sculptor bătrân descoperă între artă şi vânătoare similitudini semnificative, în ,,Farsa" unei femei i se fac declaraţii de dragoste în bătaie de joc, iar gluma proastă are consecinţe tragice. În povestirile lui Vasile Voiculescu, realitatea este supradimensionată de închipuire, fantezia este încărcată de sensuri tulburătoare. În ,,Ultimul Berevoi" asistăm la un spectacol, iniţiat de către un vraci. Oamenii sunt gata să accepte menta­lităţile arhaice, ca pe o ultimă concesie făcută vechii înţelegeri a lumii, dar ritul iniţierii nu se realizează, spectacolul este gratuit, vraciul Berevoi este părăsit de ultimele iluzii. "Vraciul visa cu gândurile sus. Şi zăbovea. Era oare adevărat că magia murise? Şi în om, şi în fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul trebuia să biruie cu orice preţ. Apoi, va pieri şi el, vraci de prisos, cu magia odată."

 Vasile Voiculescu a ştiut ceva despre rădăcinile misterioase ale lumii, a căutat legături preistorice între om şi vieţuitoarele acvatice, a fremătat în adierea basmelor şi a miturilor. Cât a suferit, nu vom afla cu adevărat, niciodată, dar ni-l putem închipui, spre finalul existenţei sale, aşa cum apare într-o tulburătoare evocare semnată de Zaharia Stancu: "Vasile Voiculescu purta plete, ca plăieşii lui Ştefan cel Mare, şi barbă mare în care foarfecele nu intraseră de ani. Uneori, către seară se plimba prin Cişmigiu. Copiii îl arătau bonelor cu degetul şi strigau: «Iată-l pe Dumnezeu!». În ultima parte tragică a vieţii lui, V. Voiculescu se asemuia într-adevăr cu Dumnezeul pictat pe icoane sau pe vechi tâmple de biserici de minunaţii pictori naivi ai secolelor trecute."