Când viaţa este o câmpie fără margini

Ştefan Bănulescu a absolvit în 1952, facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde i-a avut profesori, între alţii, pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur. Prima sa carte, ,,Drum în câmpie”, publicată în 1960, reunea reportaje publicate iniţial în presa timpului.

Volumul de nuvele ,,Iarna bărbaţilor”, apărut în 1965, a fost considerat adevăratul debut în proză al autorului şi s-a bucurat de o foarte bună receptare din partea criticii de specialitate. A obţinut premiul Uniunii Scriitorilor şi a avut mai multe reeditări. ,,Iarna bărbaţilor” a atras atenţia şi în străinătate, a fost tradus integral sau parţial în mai multe limbi europene. Nicio povestire cuprinsă în ,,Iarna bărbaţilor” nu oferă titlul volumului. Fiecare text conţine o anume magie, un teritoriu mental fantastic proiectat în spaţiul Câmpiei şi al bălţilor Dunării. ,,Câmpia, cu orizontalitatea ei fără sfârşit, demoralizantă, seamănă cu deşertul. Singurătatea, monotonia, ceaţa, mlaştina sau căldura toropitoare de vară care produce un tremur halucinant al aerului favorizează iradierea în fantastic.”,(de)scrie Alex. Ştefănescu în ,,Istoria literaturii române contemporane”.

Într-un sat de pescari inundat de apele dezlănţuite ale Dunării, ,,Mistreţii erau blânzi”. Acesta este titlul uneia dintre cele mai puternice şi dramatice nuvele din volum. În lupta deznădăjduită cu stihiile naturii, cu sufletele aproape înecate, Condrat şi Fenia caută disperaţi un loc uscat, pentru a-şi îngropa creştineşte copilul. ,,Apa din jurul dunelor se învălmăşi brusc, aruncând bucăţi de noroi şi ierburi uscate, smulse de la fund. Barca cu sicriul fu izbită în coaste de un şuvoi de apă cu gheaţă, venit dinspre pădurea de stejari, şi începu să plutească singură, târâtă de curenţii repezi, învârtită pe loc, zvârlită peste petele rotitoare de plavie şi de crengi sfâşiate.” Tabloul terifiant, neputinţa în faţa forţelor oarbe, strădaniile disperate de a înainta prin sălbăticia apelor vrăjmaşe încorporează o undă de fantastic înfricoşător. Apare halucinantă Vica, o femeie de o senzualitate inacceptabilă şi de aceea hulită şi gonită de comunitate: ,,Nene Condrate, m-au izgonit. M-au alungat şi de pe uliţele cu apă, să mă rupă mistreţii. N-am unde mă duce! Cu lumea nu mi-e frică de pier...” Mistreţii apar înotând, tăind apa cu spinările sure, cu boturile păroase şi iarbă uscată pe colţi şi trec mai departe stranii şi fantomatici.

În aşezările umane izolate, privite de aproape de Ştefan Bănulescu există izvoare ale mitologiei autohtone. În geografia fantastică a unor ţinuturi izolate, străbate istoria celui de-al doilea război mondial. Alteori, în decoruri realiste, apar şi dispar elemente magice. Un convoi călătoreşte pe timp de noapte, când oamenii nu se văd la faţă, ,,la dropie”. Pasărea sălbatică, greu de văzut, şi mai greu de vânat care dă titlul nuvelei are două ipostaze de zburătoare rară şi de femeie. ,,Dropia nu se poate prinde nici vara, nici toamna, e greu şi de ărit, stă la capăt de mirişte, în soare. Şi în soare nu te poţi uita. Numai iarna pe polei o poţi atinge, când are aripile îngreuiate şi nu poate zbura şi seamănă la mers cu o găină. De multe ori când e polei, nu-i dropie şi când e dropie, nu cade polei.” În capitolul ,,Cântece de câmpie”, cuprins în volumul de faţă, autorul rezumă semnificaţia: ,,Am cătat dropia-n soare/ Că eram de-nsurătoare/Am vârât mâna în cer/ Şi am dat vara, de ger/Mi-a degerat mâna toată/ O-ntinsesem după fată (...)” Dropia fascinează şi tulbură pentru că este o aspiraţie supremă, de neatins.

  Un personaj din nuvela ,,Satul de lut” pare că a înţeles rosturile tainice ale existenţei: ,,Viaţa e o câmpie fără margini; pe orizontala ei, o verticală cât de mică poate să însemne oricând ceva.” Lectura volumului ,,Iarna bărbaţilor” este o verticală cu iradieri de fantastic.