,,Cartea Oltului”, o împotrivire la tot ce se petrecea urât în lume…

,Jos cu poeţii! Jos zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet! Să vie REPORTERUL!” strigau avangardiştii cărora Geo Bogza le-a fost un susţinător apropiat.

Semnătura lui Geo Bogza există în presa românească din perioada interbelică, având şansa uriaşă de a-şi face ucenicia alături de mari reporteri, dintre care îl amintim pe Filip Brunea-Fox.

În vara anului 1939, în forfota, tensiunea, nesiguranţa de dinainte de război, Bogza pleacă într-o călătorie cu bicicleta, de-a lungul Oltului. ,,Ideea care m-a îndemnat să o scriu a fost aceea de împotrivire la tot ce se petrecea atunci urât în lume - şi de victorie asupra dezlănţuirii de forţe negative” avea să îi spună autorul, Dianei Turconi, în vlumul de interviuri ,,Eu sunt ţinta”.

Din 1941, reportajele ce urmau să devină, ,,Cartea Oltului” au fost publicate în ,,Revista nouă”. Geo Bogza a scris sute de pagini, dense, încărcate de lirism, istorie, geografie, întâmplări, destine umane, dedicate unui râu. A însoţit Oltul, de la izvoare şi până la vărsarea în Dunăre trăindu-i viaţa zi de zi şi noapte de noapte, pentru a transforma experienţa călătoriei în text literar. Geo Bogza surprinde esenţialul şi senzaţionalul din situaţii şi privelişti aparent obişnuite. El vede cu ochi de reporter expert, simte cu inimă de poet şi scrie cu mână de maestru. Jurnalul de călătorie devine un memorabil poem în proză.

Oltul este protagonist, înfruntă blocuri de piatră, ocoleşte stânci, face parte din viaţa oamenilor, are destin. Parcursul său este delimitat în capitole cu titluri elocvente: ,,Oltul coboară asupra lumii”, ,,Oltul zăreşte munţii vulcanici şi se îndreaptă spre ei”, ,,Oltul ajută oamenilor să organizeze lumea”. În capitolul ,,Lumea africană a cărămidarilor” priveliştea este vie şi tragică: ,,În cărămidăriile de la Aita Mare, câteva duzini de oameni, cei mai mulţi dintre ei ţigani, lucrează goi, sub cerul liber. Pe lângă ei, apele Oltului trec ca pe lângă un trib african; sunt negri ca smoala, cu trunchiul, cu braţele şi cu picioarele goale(…) Cu un singur şorţ înainte, dintr-un sat vechi, ei rămân astfel din zori şi până în noapte, fie că soarele arde, fie că asupra lor vine ploaia sau vântul.” Întâlneşte apoi locuri în care sărăcia este ,,primordială, minerală, de necrezut.” Biete colibe cu o singură cameră, un pat cu o ţoală, un tuci, trei linguri de lemn. Aşezări omeneşti umile din care strigă sărăcia şi jalea. ,,De acum înainte tot atât de zguduitor nu mai poate fi decât sfârşitul.” Cum spuneam, Geo Bogza are curiozitatea şi simţul acut al observaţiei proprii reporterului. Ceea ce înregistrează exact, cu ochiul minţii este topit în filigranul poemului. ,,Au fost în albia lui pietre peste care a trecut spumegând de mânie, au fost altele care l-au zdrobit, şi altele care l-au făcut să cânte biruinţa; dar acestea de acum sunt altfel de pietre. Parcă ar vrea să facă din el un gânditor, o fiinţă întrebându-se îndelung, sute de nopţi de-a rândul, care poate fi originea şi rostul lumii.”

Energia acvatică a Oltului devine pretext pentru o simfonie de cuvinte. Există în ,,Cartea Oltului” mirarea sinceră în faţa lucrurilor simple şi elemente de senzaţional autentic. Descrierile sunt picturi realiste în culori tari, senzaţiile şi sentimentele sunt hipertrăiri dureroase până la sublim. Reportajul se înşurubează armonios cu poemul liric. Toate acestea au fost posibile, pentru că Geo Bogza a traversat de-a lungul Oltului, o jumătate de ţară, pe bicicletă. Reeditarea ediţiei princeps a ,,Cărţii Oltului” este o parte câştigată a luptei cu stihiile. Şi o încercare, ca a lui Bogza, de a face să se audă bătând, inimile stâncilor…