"Cea mai frumoasă istorie a fericirii"

Cu marele, vechiul lor talent de-a face spectacol serios din fermecătoarele nimicuri ale bunei frivolităţi, trei francezi şi-au pus in cap să scrie "Cea mai frumoasă istorie a fericirii."

Cu marele, vechiul lor talent de-a face spectacol serios din fermecătoarele nimicuri ale bunei frivolităţi, trei francezi şi-au pus in cap să scrie "Cea mai frumoasă istorie a fericirii."

Stimulaţi din cănd in cănd interogativ de Alice Germain, cei trei - André Comte-Sponville, Jean Delumeau şi Arlette Farge, in traducerea Marinei Mureşanu Ionescu, editura ART - ne arată cum, din antichitate, "destinul" fericirii s-a impletit cu cel al filosofiei, cum a luat fericirea in Occidentul creştin "forma unui paradis menit să ne consoleze de toate spaimele omeneşti şi să ne inducă speranţa unor bucurii veşnice", respectiv cum a devenit fericirea scop politic şi căutare colectivă in Secolul Luminilor. Sponville este istoric al filosofiei, Delumeau face istoria mentalităţilor religioase, iar Arlette Farge, de la CNRS, este specialistă in comportamentele populare din veacul 18.

Citindu-i, ai ocazia să te găndeşti - a căta oară? - la relaţia fericirii cu plăcerea sau cu implinirea, cu viciile sau cu inţelepciunea. Ce va să zică fericirea: ceea ce ai din plin şi-ţi valorizează fiinţa sau, dimpotrivă, ceea ce nu ai iţi doreşti cu ardoare şi te consumă bovarizant? De fapt, după care-ţi este verbul definitoriu al persoanei, dintre cele trei esenţiale - a fi, a face, a avea - aşa-ţi va fi şi starea de fericire, punctată mai rar sau mai des cu momente de plăcere. Te poţi considera fericit la capătul vieţii fiindcă te-ai implinit ca om şi părinte, consumăndu-ţi cu temei rănduiala fiecărei felii biografice, după cum te poţi afişa ca fericit fiindcă, perfect egocentrat, ai acumulat, dominat şi dictat o viaţă, afişăndu-ţi setea de putere ca supremă voluptate.

Se pot detecta oare nişte vărste ale umanului intre extazul efemer şi buna resemnare, intre pasiunea construcţiei şi plăcerea distrugerii, intre fervoarea religioasă, dăruirea socială şi slujirea necondiţionată a simţurilor, intre carpe diem şi memento mori, intre fericirea ca desfrănare şi fericirea ca măsură?

Da, susţin autorii, "fericirea are o istorie. Ea nu a fost intotdeauna considerată un scop al existenţei şi nici ideal de viaţă. Unii au preferat inţelepciunea sau dragostea. In plus, ea a fost reprezentată sub diferite forme de-a lungul vremii: ca un paradis, apoi, o dată cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, sub forma unei societăţi de oameni liberi şi egali. Ne-am propus să refacem tocmai acest parcurs istoric, punănd faţă in faţă discursul filosofilor, al credincioşilor şi al istoricilor. Cum putem spera să fim fericiţi? Trebuie să profităm de viaţă şi de fiecare clipă alergănd după plăceri ? Trebuie să urmărim cu orice preţ reuşita, să ne imbătăm cu cele mai nebuneşti pasiuni?". Oare căutarea fericirii ne condamnă la un balans permanent intre pesimism şi optimism, nădejdi ardente, frustrări amarnice şi aşteptări inşelate? Se poate conserva fericirea?

Cartea este, indrăznesc să spun, captivantă nu (atăt) prin sine, ci prin mulţimea de ocazii de reflecţie personală pe care le oferă fiecărui tip de cititor. Eu, de pildă, am ales din afirmaţiile lui Sponville relaţia dintre bunătate şi fericire, convingerea lui (in fond, a filosofiei vechilor greci) că "un om rău poate resimţi plăcere, dar nu poate fi fericit". Dar "un om moralmente bun, un inţelept, poate fi nefericit? La aceste două intrebări majoritatea anticilor răspund negativ, in timp ce noi, modernii, am răspunde mai degrabă afirmativ".

Tot aşa, am decupat credinţa lui Pascal cum că fericirea nu este niciodată acordată prezentului, ci numai aşteptărilor de viitor: "Astfel, spune el, nu trăim niciodată cu adevărat, ci doar sperăm că trăim, pregătindu-ne mereu să fim fericiţi. E inevitabil să nu fim niciodată".

Inchei cu buna vorbă a aceluiaşi Sponville, pe urmele Bătrănilor: "Este deja o fericire să te trezeşti dimineaţa simţind că bucuria este imediat posibilă"!

"Dat fiind că suntem muritori, nu există fericire fără acceptarea propriei noastre morţi şi a celorlalţi. Aceasta este inţelepciunea lui Montaigne. «Orice mulţumire a muritorilor este muritoare.» La fel ca orice fericire"

André Comte-Sponville