Chiriţa, în orice împrejurare, favorita publicului

Colecţia Biblioteca pentru toţi vă pro­pu­ne o importantă parte a operei poetului "gintei latine": teatrul. Veţi găsi, reunite în acest volum, cinci dintre cele mai cunoscute piese de teatru scrise de Vasile Alecsandri: "Farma­zonul din Hârlău", "Iorgu de la Sa­da­gura sau Nepotu-i salba dracului", "Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă", "Chiriţa în provinţie", "Despot-Vodă". Asupra Chiriţei aruncă o privire lucidă nimeni altul de­cât Nicolae Iorga: "Din toată provincia, care-i dăduse şi lui doar, în Iorgu de la Sadagura, simpatice tipuri de bătrâni cari ştiu să iubească, să se jertfească pentru aceia pe cari-i iubesc şi să li ierte greşelile ce jignesc mai mult, Alecsandri alese pe Chiriţa.

Ea nu e provinciala care ţine să ră­mâ­nă astfel, care nu se gândeşte că s-ar putea preface. Aşa ar fi mai cu­rând soţul ei, Bârzoi ot Bârzoieni, ban de-ai arhontologiei, care ceteşte cro­n­i­ce­le, caută în toate ceea ce e te­meinic, nu despreţuieşte şi nu în­dră­geş­te pe om după haină, maniere şi altă în­fă­ţi­şare, şi e mulţămit «la locul lui», în­tre ai lui, asupra slăbiciunilor că­rora trece cu vederea, deşi înţelepciunea-i bătrânească poate să le ju­de­ce. Chi­ri­ţa însăşi n-a învăţat la «pansi­on» şi n-a avut măcar guvernantă. Ce-a tre­buit să înveţe de la mamă-sa, de­si­gur o femeie foarte cumsecade, a că­u­tat să uite. Face totuşi gospodărie bu­nă, dar numai pe vreme de opo­zi­ţie, când nu se recunosc meritele unei fa­­milii «patriote», care la 1848 a pierdut o măsea şi a tremurat de friguri.

Are două fete, de care publicul va fi râ­­zând mai puţin decât a vrut autorul, fe­te sănătoase de la ţară, pe care ma­ma le-a învăţat franzuţeşte şi «ghitar­da» prin vreo guvernantă pe care n-o vedem, dar care nu sar în gâtul ni­mă­nui, nu se amestecă în vor­­bă ne­pof­tite, nu aruncă necuviinţe asu­­pra per­soanelor ce nu sunt de vârsta lor şi nu cred că prin câţiva ani de în­vă­ţă­tură la «pansion» au că­pă­­tat dreptul de a privi, la cincispre­ze­ce ani, de sus o întreagă so­cietate ale cărei ri­di­cu­le le poate des­coperi şi un ochi de co­pil, fără ca de aici să re­­zulte vreun drept la bat­jo­cură. Is­pră­­vnicia vine şi, cu banii câş­tigaţi de Bârzoi, moderni­za­rea ur­mea­ză, cu «bontonuri şi te­ne­chele», cu tră­su­ra «cu fundul la pă­mânt», «lam­­pe de cele cu apă», «ro­chii cu jă­­­let­ce», «con­­ţerturi de strâns talia» şi alte po­doa­be, de la «mar­şandă» – «şan­­­dra­man­dra» – «până la man­şoa­­ne­le no­uă, cuşme ji­do­veşti de as­cuns mânile iarna».

Îndeobşte, cu mai multă farsă şi si­tu­­a­ţ­ii schimbătoare în clipă, cu tipuri mai slab desemnate şi mai puţin con­sec­vente, Chiriţa în provinţie rămâne in­­­ferioară piesei care o precedase. Alecsandri dovedea că, neavând o ade­­vărată îndreptare critică şi con­cep­­ţii despre ce e firesc şi nefiresc, scu­­zabil şi nescuzabil, vrednic de osân­­dă şi vrednic doar de un zâmbet trecător în clipele de prefacere ale unui popor, nu poate exploata du­pă cuviinţă, cu seriozitate şi simţ de răs­­pundere, un tip reprezentativ, care în­­fă­ţi­şează unul dintre curentele în lup­tă. Publicul însă corespundea poe­tu­lui, şi Chiriţa în orice împrejurări ră­ma­se favorita publicului". (Nicolae Ior­ga, Istoria literaturii româneşti în vea­cul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului.

Teatrul românesc şi Va­sile Alecsandri, vol. III, Editura Neamul românesc, Vălenii de Munte, 1909, pp. 78-85). Poate cea mai cu­noscută piesă a lui Alecsandri, după seria Chiriţelor, fie şi pentru faptul că a fost inclusă în programa şcolară, este drama istorică "Despot-Vodă". Iată opinia unui titan al criticii lite­-rare în legătură cu aceas­tă piesă: "Despot-Vodă este una din dramele cele mai preţuite ale repertoriului nostru clasic. După Hasdeu, dar înainte de Davila şi Delavrancea, Alecsandri a fixat în Despot-Vodă categoriile esenţiale ale teatrului românesc istoric, cu un rol atât de însemnat în educaţia publică, acel mod în acelaşi timp naţional şi po­pular de a întrupa trecutul, confirmat de sentimentul general încă de la pri­mele reprezentaţii ale piesei, în 1879, şi de atunci, ori de câte ori piesa a fost reluată. Prin felul său de a pre­zenta episodul istoric al lui Iacob Eraclid, Alecsandri a dat expresie acelei tendinţe naţionale şi populare care este a unei părţi foarte întinse a ope­rei sale. A făcut aceasta într-o dra­mă bine compusă, cu dezvoltare ra­pidă către culminarea ei, în versuri ar­monioase, dintre care unele, bătute în efigie, dobândesc caracterul unor ma­xime patriotice, subliniate, ori de câte ori piesa se prezintă, de aplauzele pu­blicului la scenă deschisă". (Tudor Voanu, Despot-Vodă la Teatrul Ar­matei, în Contemporanul, nr. 40 (522), 5 octombrie 1956)

Poate cea mai potrivită concluzie ar fi pasajul final al prefeţei acestei ediţii semnate de Mircea Anghelescu: "Dacă poezia lui Alecsandri a ju­cat un rol important în structurarea şi stabilirea genului înainte de Eminescu, dacă proza sa a dat un puternic impuls genului memorialistic, dez­voltat către sfârşitul acestui secol care a văzut cele mai rapide şi mai re­voluţionare treceri la modernitate, tea­trul este genul care l-a reprezentat cel mai bine pe autor şi a rămas în ma­re parte accesibil unui public larg, în­totdeauna sensibil la generozitatea ide­ilor, la bonomia umorului său, la co­micul de limbaj şi de ambianţă care con­turează o lume evident schematizată, dar veridică în trăsăturile ei caracteristice".