Frânturi de milă, simplitate şi tandreţe

"Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină sau cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumne­ze­iască ce cuprinde lumile, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro tre­buie să te îndrepţi." Acestea sunt cu­vintele unei furnici înţelepte, către o biată gâză, adresate în lumea delica­tă, nevăzută, aproape uitată, a lui Emil Gârleanu. Un autor aflat zeci de ani în programele şcolare, învăţat în clasă, cu numele căruia se asociază probabil în mentalul multor generaţii ma­ture, astăzi, imaginea învăţătoarei din clasele primare. Era esenţial pentru copiii care priveau cu ochi mari şi limpezi lumea necunoscută să în­ţe­lea­gă motanul, gaiţa, cocoşul, furnica, ciocârlia, gândacul, bufniţa ca pe tipologii ale personajelor umane. Astfel că, biata gâză din citatul de mai sus îşi înţelege destinul, atunci când îşi dă seama că ea este hrană prinsă în zbor de o mamă pasăre, pentru pui­şorii săi gălăgioşi şi înfometaţi. "Vezi, asta e soarta noastră, să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume...!" Pare că toate fiinţele "Din lumea celor care nu cuvântă" au o sensibilitate ieşită din comun, o duioşie de basm, de dincolo de vise, şi mai ales au ace­laşi singur dor, nevoia de iubire. Cu simplitate şi naturaleţe, frunza adă­pos­teşte de căldura Soarelui o mică pasăre. Vietatea cântă fericită şi uneori adoarme senină, cu căpşorul sub aripă. Toate au rost, totul pare rânduit cum se cuvine într-o or­ches­tră dirija­tă de însuşi Dumnezeu. Toa­te acestea până într-o zi când frunza a simţit: "Puternic sufla vântul tomnatic! Apu­su­rile erau ca sângele şi parcă în­ro­şeau şi pământul". Fiinţa vegetală în formă de inimă, "frunza îşi simţi pute­ri­le slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate păr­ţi­le; câteva tovarăşe, smulse, flutura­ră prin aer, apoi fuseseră duse de­par­te".

Cu o duioşie care transformă gândul într-o lacrimă uriaşă, Emil Gârleanu înfăţişează fiinţele neputincioase în lupta cu ritmul naturii, oamenii fragili, răpuşi lent de absenţa prietenilor care se tot duc... "Pasărea îi venea rar, nu mai cânta. Frunza tânjea, se îngălbenea. (...) În clipele acestea, când se cutremura la gândul că şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de mare ajutor." Pasărea vine pentru ultima dată, dar, chemată de alte orizonturi, loveşte în grabă cu aripa frunza care se desprinde şi cade.

S-a spus despre Emil Gârleanu că este un autor pentru copii, un autor mi­nor, un autor de dicţionar. Sensibi­li­tatea, fineţea şi gingăşia sunt proprii prichindeilor, maturizarea lor afec­tivă are nevoie de emoţie. Dar scrie­rile aparţin unui adult, iar profunzimea îşi adânceşte formele în ma­turitate. Poetul Dimitrie Anghel, al cărui univers literar era grădina cu flori, scria acum o sută de ani despre lu­mea vietăţilor lui Gârleanu: "E mul­tă milă, multă dragoste şi înduioşare pentru tot acest norod înaripat sau îmblănit, multe ciripiri şi scânteieri, cari ti fac parcă mai bun şi te predispun la visare. Păcatul cel mare e că animalele noastre nu citesc, căci astfel gloria i-ar fi asigurată şi Gârleanu ar deveni cel mai pismuit şi mai popular dintre scriitori". Iată un ade­văr valabil şi peste un secol, pentru că, în pofida performanţelor dre­sa­jului şi a eforturilor de uma­ni­za­re, nici în zilele noastre, animalele nu citesc...

În capitolul "Bătrânii – Schiţe din viaţa boierilor moldoveni" este înfăţişat amurgul unei clase sociale care se stinge cu demnitate, fără lacrimi, fără jelanii. Din aceste scrieri, transpar respectul şi o anume evlavie pe care Gârleanu le nutrea pentru trecutul şi oamenii Moldovei în care crescuse. În camere goale, boierii să­ră­ciţi aşteaptă iubire, tânjesc după su­flete credincioase. Boierimea de la ju­mătatea secolului XIX se împo­tri­vea tăcut transformărilor civilizaţiei, nu înţelegeau la ce bun "drumul de fer", agitaţia, bazaconiile prezentului de atunci, preferând tihna prelungită a pufăirii din ciubuc şi obişnuinţa plă­cerilor patriarhale. Faţă de această lu­me în curs de dispariţie, autorul simte duioşie şi îngăduinţă. "Coana Bă­laşa cade cu fruntea la pământ, inima i se face ghem, rugăciunea i se frânge, nu-i rămâne decât cuvântul «Doamne!», pe care, în spaima gro­za­vă ce-a cuprins-o, îl spune repede, întruna, în gând. Conu Vasile cade şi dânsul în genunchi, rămânând în genunchi, aşa, lângă coana Bălaşa.."

Prin orice destin dur, străbate subteran melancolia. Uneori, pentru a ne învăţa lecţii esenţiale, viaţa transformă suferinţa şi trauma în milă şi bunătate, prin forţa cuvântului. Emil Gârleanu poate părea un învins fără luptă. A avut un frate geamăn care a murit la două luni după naştere. Tatăl lor, Emanoil Gârleanu, a cerut să se sape două gropi, convins că şi nenorocirea va cere gemeni. Nu a fost aşa, pentru că Emil Gârleanu, locuit pesemne de o dublă sensibilitate, a rămas aici să înţeleagă şi să salveze prin cuvânt lumea celor care nu cuvântă. Nu şi-a terminat opera, pentru că s-a îmbolnăvit grav şi a murit la doar 36 de ani. O vreme a fost apreciat, citit, studiat în manualele şcolare. Apoi a fost uitat, de aceea, această reeditare este o recuperare necesară. fii cine ştie, poate că aceste frânturi de viaţă, aceste fapte mărunte, care au răspândit sensibilitatea autorului în prelungirea condeiului său, vor transforma percepţii, vor descătuşa emoţii, vor revărsa duioşii... Pentru o viaţă atât de scurtă ca cea a lui Emil Gârleanu este suficient. Avem voie să ni-l imaginăm într-o grădină paradisiacă, la taifas cu gâzele, fluturii, păsările, arătând cu degetul spre unii dintre noi, fremătând: "Uite-i, uite-i, citesc!".