Lucian Dan Teodorovici – „Matei Brunul”, romanul păpuşarului mânuit

Tema romanului a stârnit deja di­fe­rite reacţii. Pe de-o parte, lehamite vi­zavi de un regim despre care s-a scris şi vorbit poate prea mult. Iar pe de altă parte, de interes, curiozitate sau indignare despre o periodă care a marcat destine, a însingurat vieţi, a uciş minţi, a distrus repere şi a schimonosit conştiinţe.
„Matei Brunul” este o naraţiune des­pre spaţiul concentraţionar comunist al anilor ’50, despre victime şi tor­ţi­onari, despre însingurare ca mij­loc de autoapărare în faţa ad­ver­si­tăţilor unei societăţi poliţieneşti care do­mină individul şi îi supraveghează fie­care clipă a vieţii. Despre un artist pă­puşar care devine din mânuitor, mâ­nuit. Un păpuşar transformat în pa­puşă. Fără trecut şi fără viitor. Fără con­ţinut. Doar o carcasă în interio­rul căreia componentele vitale au fost dezactivate.

Jurnalul Naţional: Ce v-a determinat să abordaţi acest subiect?

Lucian Dan Teodorovici: E o temă care mă frămîntă de ani buni, prin urmare, mi-ar fi dificil să dau o singură explicaţie pentru abordarea ei. Probabil cea mai importantă e aceea că, la nivel de idee, cunoaştem cu toţii asta, trebuie să ştii de unde vii ca să poţi alege direcţia în care vei merge. Sună simplist, deloc specta­culos, dar e cât se poate de adevărat: dacă n-ai memorie, n-ai nici repere. Personajul meu central, Brunul, e lipsit de memorie. Asta ar putea fi o cheie de lectură şi, mai ales, cea mai bună explicaţie pentru abordarea de către mine a subiectului.

Cine este, de fapt, Matei Brunul?

Un om prins de istorie şi târât de ea. Un păpuşar care a uitat să-şi conducă păpuşa, adică a uitat de sine. Şi-atunci, nemaiştiind să conducă, n-are cum să se apere când este condus de alţii.

De ce un păpuşar?

Pentru că există un nivel simbo­lic, în primul rând. Dar mai apoi pentru că teatrul de păpuşi, dincolo de rama în care-l încadrăm automat, creează nu doar poveşti pentru copii, ci şi, la un alt nivel, pentru oameni mari. Pentru că în teatrul de păpuşi găsim şi muzică, şi teatru dramatic, şi poveste, şi îndemânare, şi relaţii, şi ho­ho­te, şi tristeţi. E o copie a lumii, nici nu ne dăm seama de asta de prea multe ori. Dar o copie care spune mul­te, extrem de multe, dacă me­di­tăm asupra ei.

Pentru cineva care consideră ca poveştile, filmele, cărţile despre comunism au devenit desuete, cum le demontaţi această idee?

Prin două întrebări şi o precizare. Prima întrebare: ar putea să-mi povestească „nenumăratele” cărţi, „nenumăratele” filme pe care le-au văzut pe subiect? Sint sigur că aş primi de la ei, după doar câteva exemple, ridicări din umeri. Căci, în fapt, nu există o „abundenţă”. E adevă-­rat, există multă memorialistică, su­bi­e­ctul e prezent în multe ziare. Dar cărţi de ficţiune şi filme, la drept vorbind, nu sunt deloc multe.

A doua întrebare: ar putea să-mi povestească, cu anumite detalii, istoria comunismului românesc? Aici e o observaăţie: în general, oamenii sastisiţi de subiect, o ştiu din proprie experienţă, au doar idei foarte vagi despre ce a însemnat comunismul în România. Mai interesaţi sunt tocmai cei care ştiu multe despre istoria noastră de după Al Doilea Război Mondial. Or, se creează un paradox. Cum poţi fi excedat de un subiect despre care nu ştii mai nimic?

În fine, precizarea: cartea mea nici măcar nu e pe temele des abordate în ultima vreme în presă, adică cele din perioada ceauşistă. În ro­manul meu, Ceauşescu nu apare. E vorba despre anii ’50, e vorba despre o Românie cam uitată în ultimii ani.

De ce ar trebui să citim acest roman?

De ce să nu-l citiţi? De ce să spun eu de ce? Ca să răspund, ar trebui să în­cep eu cu o întrebare: de ce citiţi li­te­ratură dacă citiţi? Şi, dându-vă sin­guri răspunsul, o să includeţi în el şi posibilul meu răspuns. Nu-i o carte de istorie, nu-i o carte educativă. E o carte de literatură. M-aş bucura s-o citiţi dintr-un motiv simplu: pentru că am scris-o. În rest, o să descoperiţi singuri dacă efortul merită făcut sau nu. Cam aşa se întîmplă cu orice carte pe care o citiţi.

Cine manipuleaza astăzi?

Toţi manipulăm astăzi. Şi eu, prin răspunsurile mele de-acum, deşi caut să fiu cât mai sincer, sunt foarte atent la ceea ce spun, măcar la nivelul subconştientului, mai ales dintr-un motiv: îmi doresc să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i face pe eventualii cititori ai interviului să-şi spună: interesant, trebuie să mă duc să cumpăr cartea. Sigur, la mine nu-i vorba despre un interes pur comercial, e greu ca un scriitor să se gân­dească în România la asta. Manipularea mea e una „soft” şi în scopuri, cred, acceptabile: ca orice scriitor, îmi doresc să-mi fie citite cărţile. Dar, până la urmă, şi politicienii, şi patro­nii, şi agenţii comerciali recurg la ma­nipulare pentru a atrage atenţia asu­pra lor. Din motive uneori mai puţin oneste, e adevărat.

Însă procedeul e ace­laşi. Dacă e să fim sinceri cu noi în­şine, o să ne dăm seama că despre acest tip de „manipulare” vorbim acum, în fond. Iar după ce ea se produce, mintea noastră e cea invitată să de­cidă. Aşa cum, la sfârşitul acestui in­ter­viu, cititorul va avea opţiunea să decidă dacă merită să-şi mai piardă timpul citindu-mi şi cartea...