Eminescu nostru, cel de toate zilele

Miercuri, 1 februarie, în cadrul colecţiei Biblioteca pentru Toţi, Jurnalul Naţional vă oferă “Mihai Eminescu – Poezii”, volumul 147

Toată lumea crede că îl ştie, pentru că se învaţă la şcoală, este subiect de extemporal şi bacalaureat. Toată lumea ştie că este cel mai mare poet român, din toate timpurile.

Este al nostru, al tuturor, aşa cum îl ştim dintr-o operă uriaşă, patru fotografii, sute de studii critice, câteva statui şi câteva biografii (re)inventate. Este nume de străzi, bulevarde şi festivaluri, este în manualele şcolare, este romantic, patriot, iniţiat, este clişeu şi loc comun, este Luceafărul poeziei româneşti. Este sculptat în piatră şi în bronz.

Este nemuritor. ,,Odă în metru antic”, ,,Epigonii”, ,,Scrisoarea a IIIa”, ,,Împărat şi proletar”, ,,Floare albastră”, ,,Atât de fragedă”, ,,Luceafărul” sunt doar câteva titluri de poezii emblematice, de care toată lumea a auzit la şcoală, pentru că au fost subiect de teză sau extemporal.

Obligativitatea de a-i învăţa versurile pe de rost, ca şi aplauzele festive la diverse ceremonii care îi poartă numele ne-au îndepărtat de profunzimea, altitudinea, geniul poeziei eminesciene. Demersul didactic ,,Iubirea şi natura în poezia lui Eminescu” sau memorarea comentariului literar al poemului ,,Luceafărul” au dat frisoane adolescenţilor, fie ei şi îndrăgostiţi.

Dansul pe ritmuri impuse a neantizat ideea de zbor. În orice caz, orice (fost) elev ştie să spună câte ceva despre Eminescu.

Aproape orice copil întrebat: ,,Tu eşti Mircea?” va răspunde: ,,Da-mpărate!”. Aproape orice vârstnic ştie romanţa ,,Sara pe deal”. Aproape toţi ştim că a iubit-o foarte mult pe Veronica Micle şi că tot ce a scris, a lăsat tuturor, celor din ţara lui Eminescu.

Ştia filozofie, astronomie, matematică, fizică şi uneori, vorbea codrilor, mării, lunii. Viaţa sa pământeană a fost întoarsă pe dos şi îndesată cu plăsmuiri, calomnii, enormităţi, reprezentări mentale felurite. A fost, aşadar, în viziuni multiple: sărac, bogat, singur, înconjurat de prieteni, genial, nebun, îndrăgostit orbeşte de o singură femeie, infidel şi aventurier, idealist, materialist…

,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi” a scris Titu Maiorescu. ,,Domnule Maiorescu, ridicaţi-mi-l de pe cap pe domnul Eminescu căci a înnebunit de tot!” i-a scris lui Maiorescu, doamna Slavici.

Ultimul mare romantic european, Eminul cel iubit, poetul nepereche a zguduit puternic literatura română şi a aşezat-o pe alte temelii. Tocmai de aceea, I.Panu a acuzat creaţia eminesciană de ,,lipsă de continuitate cu literatura trecută.” Voci solemne au emis că nu putea să scrie aşa cum a scris dacă ar fi trăit altă viaţă şi că nu putea fi genial dacă nu era nebun.

,,S-a constatat că a putut studia la Berlin. S-a constatat că nu a putut studia la Berlin. S-a constatat că poezia <> a scris-o pentru o femeie, dar a dăruit-o la trei; s-a constatat că era cult. Că era elegant. Că nu era elegant. Că avea ceas de aur cu cheiţă şi cu monogramă. S-a constatat că era beţiv. S-a constatat că nu era beţiv.”(Nichita Stănescu, ,,Amintiri din prezent”)

După moarte i s-a cântărit creierul, de la posteritate a îndurat toate acestea. Probabil că fiinţa sa de lumină ar zâmbi ştiind că oamenii din ţara lui Eminescu, îl citesc cu adevărat. Din scoarţă în scoarţă, din timp în timp, cu atenţia şi răbdarea pe care autorul le merită. Apoi, fiecare cititor să-şi aleagă poemul sau versul preferat, aşa cum şi-ar alege un dar. ,,Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi”(,,Scrisoarea V”).

,,Cum poate fi umbra, care e o pată, pătată?” se întreabă Ioana Pârvulescu într-una dintre splendidele-i cărţi de eseuri şi continuă: ,,un întreg curs de poezie s-ar putea ţine numai pornind de la versul acesta.”

În volumul care va apărea miercuri împreună cu ,,Jurnalul Naţional”, poeziile sunt ordonate cronologic, după anul scrierii. În 1867, a scris şi publicat ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”, poem confiscat apoi de propaganda comunistă. Răzbate până în zilele noastre, dintre coperte, dorinţa-îndemn: ,,Fii tăi trăiască numai în frăţie!” Dacă toţi cititorii lui Eminescu ar rosti acest vers într-un glas, ar reuşi cuvintele să atragă realul?