Omul cu cercurile albastre

Ca şi în romanul "Pleacă repede, întoarce-te târ­ziu", tradus mai demult în limba română, scrii­toarea Fred Vargas, cea mai bună autoare de romane poliţiste din Franţa contemporană, îl prezintă pe comi­sarul Jean-Baptiste Adamsberg într-o confruntare cu o istorie bizară.

De câteva luni, pe trotuarele Parisului cineva trasează cercuri albastre, cu diametrul de doi metri, scriind pe circumferinţă o frază ciudată: "Victor, piază rea, ce faci pe şosea?". În interiorul lor se află diverse obiecte anodine, aruncate sau pierdute de către trecători – capace de bere, agrafe de birou, cercei, bucăţi de sârmă, lentile de ochelari, o lumânare, un os de cotlet de miel... Ziariştii poznaşi inventariază aceste desene care apar prin diverse locuri ale Oraşului lumină şi scriu articole amuzante despre aceste "fapte culturale", o concurenţă pentru cei care mâzgălesc graffiti. Psihiatrii oferă explicaţii docte în legătură cu această manie nevinovată – "omul ăsta pare să se confrunte cu o dilemă dureroasă, de natură metafizică, filosofică sau, de ce nu, poetică". Un grafolog îi analizează scrisul pentru a-i schiţa un profil. Cetăţenii se distrează de minune pe seama necunoscutului pe care nu-l surprinde nimeni când mânuieşte creta, dar care lasă în urmă un miros de mere putrede..

Numai comisarul Adamsberg rămâne circumspect şi posomorât, descoperind în aceste desene semne de cruzime şi presimţind nenorociri apropiate.

Într-adevăr, de la un moment dat, în cercurile albastre apar victime: două femei şi un bărbat cu beregata tăiată, după ce, mai întâi, au fost loviţi în cap. Iar teroarea cuprinde urbea.

Jean-Baptiste Adamsberg îşi desfăşoară ancheta după tipicul său obişnuit. Parcă s-ar conforma unui ritual derulat la ralanti, fără a avea nimic spectaculos în comportament. "Un om nehotărât, un om încet." Pune rareori întrebări, mai mult tace, dar tăcerile lui îi provoacă pe ceilalţi la confesiuni. Un orb, o vestită oceanografă – "o mare doamnă a mării" –, o bătrână cu tabieturi îi punctează cu mărturisirile lor etapele cercetărilor. Spre stupefacţia subordonaţilor săi care îl respectă, îi admiră "geniul deznodământului", dar ar dori să primească ordine clare şi ar vrea să aibă parte de mai multă acţiune.

La drept vorbind, enigma din acest roman este cam artificială şi aduce aminte de procedeele Agathei Christie. Criminalul îşi creează singur probleme, îşi pune în cale obstacole înainte de a-şi realiza scopul. Ţinta sa ar fi putut fi eliminată cu mult mai multă uşurinţă dacă n-ar fi apelat la trucuri copilăreşti. Chiar dacă intervine în final inevitabilul factor surpriză, nu dezlegarea misterului este punctul forte al scriitoarei în acest roman. Fred Vargas are ştiinţa de a scruta sufletul omenesc, astfel încât personajele sale să devină interesante şi memorabile. De pildă, inspectorul Adrien Danglard este un tip loial şi inteligent, dar cam exagerează cu băutura, ceea ce îi provoacă necazuri şi în familie şi la slujbă. Când nu participă la o expediţie pe oceane, femeia savantă urmăreşte oameni pe străzi şi le observă obiceiurile, notându-şi observaţiile în carneţele. Evident, în prim-plan rămâne comisarul, un tip frământat şi contemplativ, cu o mare putere de a discerne detaliile semnificative, un profesionist cu multe cazuri rezolvate, care, însă, nu face paradă de reuşitele sale.

Fără să fie o capodoperă, "Omul cu cercurile albastre" este, totuşi, un roman izbutit, care adevereşte afirmaţia autoarei dintr-un interviu apărut în revista Lire: "Dacă omagiem catharsis-ul grec, de ce n-am omagia şi romanul poliţist?"