Princepele, un melancolic cavaler al fatalităţii

Una dintre capodoperele prozei româneşti, romanul "Princepele", apărut în 1969, a fost scris în urma unor cercetări minuţioase a documentelor de epocă. Evocând perioada domniilor fanariote, Eugen Barbu a studiat cronici ale timpului, jurnale de călătorie ale unor străini în Ţările Române, scrisori şi arhive, a explorat cu trudă şi tenacitate hăţişurile unui covârşitor material documentar. Date istorice şi fiinţe concrete sunt aşezate într-o construcţie literară de mare forţă, realitatea şi exactitatea unor timpuri au devenit operă lirică, sinteză, simbol. "Toate faptele atribuite eroilor cărţii au existat, lucrul poate fi verificat. Unii nu vor crede, dar le stau la dispoziţie cu maldărul de hârţoage. Numai răbdarea duce la stabilirea de identităţi şi asta mi s-a părut cel mai important lucru al travaliului meu singular", spunea Eugen Barbu, într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu.

Primele pagini ale romanului se deschid cu o privelişte apocaliptică, în care Bucurescii cad sub un blestem necruţător: "Ciuma", văzută ca o nuntire de fluturi. "Dinspre jitniţa domnească se auzi un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ame­nin­ţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul cu o duhoare grea. (...) Buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Ma­la­mos Bozagiul: «Fraţilor, a sosit!»". S-a spus că Barbu este, în paginile din "Ciuma", un pictor flamand şi un Dante al infernului pe pământ. 

"Princepele" este o carte care ana­li­zează exercitarea puterii în epoca pli­nă de contradicţii a fanarioţilor. Per­sonajul principal (nu poartă nume) este un dictator din secolul al XVIII-lea. Odată ajuns – cu eforturi, umilinţe şi răbdare – acolo unde tânjise, pe tronul Ţării Româneşti, este chinuit de un cumplit sentiment al zădărniciei. Domnitorul şi apropiaţii săi sunt captivi într-o lume al cărei scop primordial este înavuţirea, acumularea de bogăţii şi obiecte ce ajung să le strivească existenţa. Între curteni, susţinători, linguşitori şi trădători deopotrivă, în miezul in­trigilor şi al boierilor lacomi, Princepele se simte singur, într-o ţară străină. Se prăbuşeşte în pactul cu diavolul atunci când îl întâlneşte pe messerul Ottaviano, alchimist şi astrolog, fascinant geniu al răului. "Unde mă împingi?", întreabă domnitorul, iar Ottaviano îi promite cu limbă de şarpe: "Către desăvârşirea ta şi a puterii tale ce nu trebuie ajunsă de nimeni". În acest timp, dezastrul şi prăbuşirea inevitabile unei asemenea opţiuni sunt încrustate în următoarele cuvinte: "Fără să ştie vreunul dintre ei, afară începuse să ningă cu sânge".

Recunoscut ca scriitor al mediilor sordide, al mahalalelor bucu­reş­te­ne, cu pitorescul şi cruzimea lor, Eugen Barbu înfăţişează în lumea Princepelui somptuozitatea împotmolită în lene şi plictiseală, declinul fastuos, ruina drapată grotesc în lux, preţiozităţi şi artificii. Grotesc este şi spectacolul cerşetorilor puşi pe jaf şi cel al sfinţirii unei biserici cu pereţii mânjiţi de chipul pictat al maleficului Ottaviano. Cel căruia principele îi spune: "Sunt obosit, puterea de care îmi tot trăncăni m-a ostenit, nu mai am ce face cu ea. Sunt melancolic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat".

Autorul creează o atmosferă pu­ternică, intensă, sporind iluzia perfectei autenticităţi a spiritului fanariot şi prin inserarea limbajului de epocă, a locuţiunilor cronicăreşti. Lexicul arhaic are sonorităţi şi parfum de hrisov, devenind spectacol luxuriant. Iată doar înşiruirea unor veşminte domneşti: "Sarvane de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler de ciaprazuri, felegele turugii cu pântece de râs, conteşe de postav cu limie de samur, paceala şi iie cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsării, dulame de lastră".

Lirismul, poezia, fantasticul se regăsesc în spaţiul locuit de palate, case, străzi concrete şi verificabile. Barbu anunţă în "Avertismentul" cărţii: "Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în ace­laşi timp". Feericul sabat al destră­bă­lării boierilor de la Mogoşoaia, petrecerile de La Norocul Cailor, aruncarea vinovaţilor în Dâmboviţa îngheţată, lăcustele, hoţiile, intrigile de la curte, o lume întreagă dispare o dată cu sfârşitul Princepelui. Un "capugiu" sosit în mare taină la Bucureşci îl decapitează, iar trupul îl aruncă la câini, în curtea palatului. Este numit un alt Princepe, după a cărui întronare "se zvoni că pe la Bi­se­rica Delea Veche intrase în Bu­cu­reşci şi un messer de la Orient".

Eugen Barbu (1924-1993) s-a năs­cut şi a copilărit în mahalaua bucureşteană Cuţarida. După terminarea liceului a început, frecventat şi abandonat pe rând cursurile Fa­cultăţii de Drept, ale şcolii de ofiţeri de jandarmi şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie. A scris şi publicat proză scurtă, roman, dramaturgie, eseu, re­por­taj, poezie, scenariu de film, jurnal de călătorie, cronică sportivă, cri­ti­că literară. Iubit şi urât, adulat şi con­testat, ambiţios, înverşunat, a dus con­stant un război de imagine, dar mai presus de toate şi-a reunit efortu­rile creatoare spre a lăsa o operă de pri­mă mărime. Romanele "Groapa" (1957), "Principele" (1969) şi "Săp­tă­mâna nebunilor" (1981) sunt măr­tu­rii că autorul a reuşit din plin. Des­pre destinul propriu, singular şi adesea de necontrolat al volumelor pu­bli­cate, Eugen Barbu spunea: "Nu ştiu cum am scris «Princepele», nici nu l-am putut reciti tipărit, deşi am încercat de câteva ori. Odată terminată o carte, ea devine un glonţ scăpat din puşcă. Nu-l mai poţi întoarce pe ţeavă".