Sfâşiere şi erotism, candoare şi catastrofă în "Cetatea Albă"

"Cetatea Albă" există de pe vremea regatului dacic condus de Burebista. În anul 1918 aparţinea Regatului României. Oraşul a fost ocupat de Uniunea Sovietică în 1940 şi atribuit RSS Ucrainene, timp în care românii au fost deportaţi în Kazahtan. După intrarea României în al doilea război mondial, în 1941, "Cetatea Albă" a fost teritoriu românesc până în 1944, când a redevenit oraş pe harta Uniunii Sovietice. A fost şi reşedinţa regiunii Ismail, iar această veche aşezare dacică a fost ruptă în bucăţi etnice de tătari, moldoveni, turci şi ruşi. Astfel că oraşul dintre "stepa nesfârşită şi limanul Nistrului" nu mai ştia al cui este nici ce este cu el, aruncat mereu în luptele istoriei. Astăzi aparţine Ucrainei, regiunea Odesa.

Acest spaţiu l-a fascinat pe Radu Tudoran, scriitor care, după cel de-al doilea război mondial, şi-a expus clar dezaprobarea faţă de politica Uniunii Sovietice în articolele semnate în presa acelor vremuri. Fapt care l-a marginalizat ca autor, fără a-l anihila de tot. Un spaţiu al nimănui şi al tuturor, fără identitate, "Cetatea Albă" avea caracteristicile unei mahalale mizere, în care în sărăcie şi disperare locuiau oameni singuri şi lipsiţi de apărare.

Dincolo de toate acestea, în "Oraşul cu fete sărace", volumul de debut al lui Radu Tudoran (1940), există senzualitate şi candoare. În oraşul basarabean, fetele frumoase erau atât de multe, încât, "când ieşeau să se plimbe, umpleau strada de pe un trotuar pe celălalt, fără să lase nici o fâşie goală, ca şi când ar fi fost toate laolaltă topite, într-un aluat mişcător, prin care nu poţi trece fără să te lipeşti. (…) Dorinţele lor erau mici şi uniforme: o bască frumoasă, un palton negru pentru iarnă, o rochie de cârpă pentru primăvară şi alta de mătase ieftină, pentru vară". Cea mai cruntă suferinţă era însă pentru aceste fete să îndure frigul iernii, în casele lor sărace, atunci când "oraşul suferea de ger până în măruntaiele sale cele mai ferite". Astfel că uşor s-au lăsat ademenite de căldura binefăcătoare dintr-un depozit de lemne, gestionat de un anume Marinică, un privilegiat al buturugilor, din care a făcut capcane pentru fete. Veneau una după alta, împinse de viscol, la cel care avea o mare calitate, "depozitul cu lemne din piaţa oraşului", mai cu seamă că, uneori, când le vedea hămesite, le lăsa pe colţul mesei resturile ospăţului său: o felie de salam, o bucată de brânză, un cap de chefal sărat… "În timp ce el, desfăcut la pântece, se întindea pe pat de unde, fumând mulţumit, le urmărea dumicatul." Pierzanie în pustiu de sfârşit de lume, biete bucurii de-o clipă, firmituri de căldură şi mâncare, vieţi mici, în oraşe mici, către sicrie mici, toate sunt scrise de Radu Tudoran în secvenţe de film tragic, realist. Marinică se îndrăgosteşte de o fată, Mura, căreia îi trimite scrisori migălite pe patru pagini. Ea îi trimite vorbă că, decât scrisori, mai bine parfum… Parfum şi prăjituri, şi cămaşă, şi stambă de rochie şi… Nimic, până la întrebarea: "Mura spus că iei pe ia di nievastî?" Disperările se ţin lanţ, poveştile merg mai departe, Radu Tudoran dezvăluie practica prosti­tuţiei, încercând să denunţe şi cauzele acesteia. În povestirea intitulată gingaş ,,Mamocica", un biet bărbat imobilizat asistă distrus şi neputincios la dezmăţul erotic al soţiei sale, prestat în domiciliul conjugal. Alfăm că Mamocica "nu era nici româncă, nici rusoaică, nici armeancă, ci câte puţin din fiecare". Soţul cel beteag şi disperat o denunţă până la urmă, pentru spionaj. Doi oameni dispre­ţuindu-se până la ură, două suflete răpuse de jale, două strigăte de disperare întru pierzanie, un condamnat la moarte în singurătate şi o condamnată la puşcărie…

În toate aceste proze basarabene scrise de Radu Tudoran există sfâşiere şi erotism, beţie şi catastrofă. Sunt scrise cu mână sigură şi recuperează un timp, un spaţiu, o istorie care au fascinat şi au atras cu forţa misterului. Acelaşi mister din "Rusoaica" lui Gib. Mihăescu.

Prima ediţie a volumului "Oraşul cu fete sărace", apărut la editura "Socec", a avut pe copertă un desen de Perahim şi a fost expus în vitrina celebrei librării "Alcalay". Se întâmpla în 1940, când războiul zguduia omenirea din temelii. Se ştie foarte bine că Radu Tudoran a mai scris şi publicat de atunci romane importante, culminând cu seria-frescă socială reunită cu titlul "Sfârşit de mileniu". Despre toate cărţile acestui autor, criticul şi istoricul literar Alex. fitefănescu spune că "sunt scrise bine": "Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine parcă din text, ci însoţeşte textul şi persistă după închiderea lui".

S-a spus despre Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza, că este un autor pe nedrept uitat. Iată că invitaţia în acest "Oraş cu fete sărace" poate fi un pas către (re)descoperirea scriitorului de la al cărui debut editorial au trecut peste 70 de ani.