Tatiana de Rosnay - Vieţi secrete (fragmente)

Tatiana de Rosnay, scriitoarea franceză con­temporană cea mai citită în lume la ora ac­tuală, ne propune un nou roman emo­ţi­o­nant şi plin de suspans. Vieţi secrete, povestea unei familii moderne şi a legăturilor invizibile care o ţin unită, se bucură de un succes interna­ţional răsunător, pe măsura celui repurtat de pri­mul roman în limba engleză al autoarei, Se numea Sarah (Litera, 2010), publicat în aproa­pe 40 de ţări şi vândut în peste 4 milioane de exemplare.

Aflată împreună cu fra­tele ei Antoine pe Insula Noirmoutier, locul unde familia lor petrecuse mul­te zile de va­can­ţă fericite la malul mării, Me­lanie îşi aminteşte brusc ceva ne­aş­teptat şi tulburător des­pre ultima vară petrecută acolo. La plecarea din in­su­lă, exact în momentul în care se ho­tă­răşte să-i îm­păr­tă­şeas­că fratelui ei se­cretul, are loc un accident de ma­şină, iar Me­la­nie este grav rănită. Singur, cu­prins de spaimă, în timp ce aşteaptă în faţa blo­cu­lui operator, Antoine se con­fruntă pentru pri­ma dată cu propria existenţă: părăsit de soţie, fă­ră să-şi poată înţelege co­piii adolescenţi, plictisit de meseria pe care o are şi ti­ra­ni­zat încă de propriul tată.

Şi întrebându-se, în ace­laşi timp, oare ce mărturi­sire teribilă voia să-i facă sora lui.
Pendulând între suspans, dramă şi emoţie, Vieţi secrete conturează portretul unui bărbat tulburat, având sentimentul eşecului pe toate planurile – ca fiu, ca soţ, ca frate şi ca tată – şi aflat în faţa unor întrebări chinuitoare: cât de bine îşi cunoaşte, de fapt, fami­lia? Cât de bine se cu­noaş­te, de fapt, pe sine?

(…) Peugeotul prinse viteză şi Antoine aprecie că vor ajunge acolo probabil în mai puţin de patru ore. Plecaseră destul de devreme ca să scape de trafic. În ciuda întrebărilor ei, el nu suflase o vorbă privind destinaţia lor, ci doar zâmbise satisfăcut. „Fă-ţi un bagaj pentru două zile. Plecăm să te sărbătorim  într-un mod deosebit.”
Existase o mică problemă cu Astrid, fosta lui soţie. O situaţie de rezolvat. Acel week-end era în mod normal „al lui”.

Copiii ar fi trebuit să  vină la el, de la casa părinţilor lui Astrid, din Dordogne, însă el fusese foarte categoric la telefon. Era ziua de naştere a lui Mel, împlinea 40 de ani, voia să facă ceva special pentru ea, pentru că încă mai suferea după Olivier şi trecea printr-o pasă proastă. Vocea lui Astrid: „Oh, merde, Antoine. În ultimele două week-end-uri copiii au stat la mine. Eu şi Serge chiar avem nevoie de puţin timp doar pentru noi doi”.

Serge. Chiar şi auzul numelui îl făcea să se cris­pe­ze. Un fotograf în vârstă de vreo 30 de ani, ge­nul mus­culos, robust şi sportiv, specializat pe dome­niul culinar. Natures mortes pentru cărţile de bucate de lux. Petrecea ore întregi încercând să obţină niş­te paste care să strălucească, o carne de viţel cu as­pect delicios, fructe care să pară suculente. Serge. De fiecare dată când se ducea să-i ia pe copii şi dă­dea mâna cu el, se confrunta cu amintirea oribilă a ca­merei digitale a lui Astrid şi a ceea ce descoperise pe cardul de memorie, în timp ce ea era plecată la cum­părături în acea sâmbătă fatidică.

La început, ne­du­merit, văzuse doar o pereche de fese păroase care se încordau ritmic. Apoi realizase cu groază că fundul acela împingea un penis în ceea ce se­măna extraordinar de mult cu trupul lui Astrid. Ast­fel aflase. O înfruntase pe Astrid, încărcată cum era cu sacoşele pline de cumpărături, în acea după-amiază blestemată de sâmbătă, iar ea izbucnise în la­crimi şi recunoscuse că îl iubeşte pe Serge, că re­la­ţia începuse din timpul acelei excursii făcute cu co­p­iii în Turcia şi că se simţea atât de uşurată că el aflase.

Antoine simţi nevoia să-şi aprindă o ţigară, ca să ţină la distanţă amintirile neplăcute, dar ştia că fumul ar trezi-o pe sora lui care ar face nişte comentarii răutăcioase despre „năravul lui mizerabil”. În schimb, se concentră asupra autostrăzii care se întindea în faţa lui.

Astrid se simţea încă vinovată în legătură cu Serge – Antoine sesiza asta – pentru modul cum el descoperise relaţia lor. Pentru divorţ. Şi pentru toate consecinţele. În plus, ţinea foarte mult la Mélanie. Ele fuseseră prietene mult timp şi lucrau în acelaşi domeniu, cel editorial. Aşa că nu o lăsase inima să îl refuze şi acceptase oftând: „OK, atunci. Copiii pot veni mai târziu la tine. Oferă-i lui Mel o aniversare nemaipomenită”.

Când opri la staţia de benzină ca să facă plinul, Mélanie căscă în sfârşit şi coborî geamul maşinii.
– Hé, Tonio, rosti ea tărăgănat, unde naiba suntem?
– Chiar n-ai nici o idee?
Ea ridică din umeri.
– Nu.
– Ai dormit ultimele două ore.
– Ei bine, ai apărut cu noaptea-n cap, ticălosule.

După o cafea scurtă (pentru ea) şi o ţigară rapidă (pentru el), se întoarseră la maşină. Părea mai puţin bosumflată, observă Antoine.
– E foarte drăguţ din partea ta că faci asta, spuse ea.
– Mulţumesc.
– Eşti un frate drăguţ.
– Ştiu.
– Dar nu trebuia. Poate aveai alte planuri.
– Nu aveam.
– Cum ar fi o iubită.

El oftă.
– Nu am o iubită.
Gândul la relaţiile lui recente îl făcea să-şi do­rească să oprească maşina, să coboare şi să plângă. De la divorţ existase un întreg şir de femei. Şi un lung şir de deziluzii. Femei pe care le cunoscute pe internet, pe acele site-uri dubioase. Femei de vârsta lui, femei căsătorite, femei divorţate, femei mai tinere. Se aruncase cu elan în jocul întâlnirilor, ferm hotărât să-l găsească amuzant. Dar după primele câteva experienţe sexual-acrobatice, când se întorcea cu inima grea şi epuizat în noul lui apartament şi în noul lui pat, descoperise adevărul evident pentru el. Îl evitase destulă vreme. Încă o iubea pe Astrid. Într-un final recunoscuse asta faţă de sine însuşi. Încă o iubea pe fosta lui soţie. O iubea cu atâta disperare, încât îl făcea să simtă un gol în stomac.

Mélanie spunea:
– Probabil aveai lucruri mai bune şi mai interesante de făcut decât să o duci pe fata bătrână de soră-ta în week-end.
– Nu fi prostuţă, Mel. Asta e ceea ce vreau să fac. Vreau să fac asta pentru tine.
Ea aruncă o privire spre un indicator rutier de pe autostradă.
– Hei, ne îndreptăm spre vest!
– Ce fată deşteaptă!
– Ce e în vest?, întrebă ea, ignorând ironia tandră din vocea lui.
– Gândeşte-te, replică el.
– Hm, Normandia? Bretania? Vendée?
– Eşti pe drumul cel bun.

Ea nu mai spuse nimic, ascultând CD-ul cu vechi melodii ale celor de la Beatles pus de Antoine. La un moment dat, scoase un mic ţipăt.
– Ştiu! Mă duci la Noirmoutier!
– Bingo!, zise el.

Dar expresia ei deveni serioasă. Îşi privi cu buzele strânse mâinile aflate în poală.
– Ce e?, întrebă el îngrijorat.
Se aşteptase să reacţioneze cu râsete, chiote, zâmbete, orice, dar nu la figura asta imobilă.
– Nu m-am întors niciodată acolo.
– Şi ce?, spuse el. Nici eu.
– A fost – făcu o pauză ca să numere pe degetele ei subţiri – în 1973, nu-i aşa? Au trecut 34 de ani. Nu-mi amintesc absolut nimic. Aveam 6 ani.

Antoine încetini maşina.
– Nu contează. E doar ca să-ţi aniversăm ziua de naştere. Acolo ţi-ai serbat vârsta de 6 ani, ţii minte?
– Nu, rosti ea încet. Nu-mi amintesc nimic legat de Noirmoutier.
Probabil îşi dădu seama că se purta ca un copil răsfăţat, fiindcă puse în grabă o mână pe braţul fratelui ei.
– Oh, dar nu are nici o importanţă, Tonio. Sunt fericită. Chiar sunt. Şi vremea e minunată. E aşa plăcut să fiu doar cu tine şi departe de orice!

Antoine ştia că acest „orice” însemna pentru ea Olivier şi dezastrul pe care despărţirea îl lăsase în urmă. Şi slujba ei extrem de solicitantă ca editor la una dintre cele mai renumite edituri din Franţa.
– Am făcut o rezervare la Hotel Saint-Pierre. Ţi-l aminteşti, nu-i aşa?
– Da!, exclamă ea. Da, îmi aduc aminte. Hotelul acela vechi şi încântător din pădure! Unde am fost cu grand-père şi grand-mère... Oh, Doamne, câtă vreme a trecut...

Începu să fredoneze melodiile celor de la Beatles. Antoine se simţea liniştit, uşurat. Ei îi plăcuse surpriza şi întoarcerea o bucura. Doar un singur lucru îl mai necăjea. Un singur lucru pe care nu-l luase în calcul atunci când îi venise ideea de a reveni acolo.
În 1973, la Noirmoutier, petrecuseră ultima vară împreună cu Clarisse.

&

De ce Noirmoutier?, se întrebă el, în timp ce ma­şina prindea viteză şi Mélanie fredona Let It Be. Nu se considerase niciodată un om nostalgic. Nu pri­vi­se niciodată în urmă. Dar de la divorţ se schimbase. De nenumărate ori se surprinsese gândindu-se mai mult la trecut decât la prezent sau la viitor. Povara ul­timului an, primul în care fusese singur, un an mo­horât şi solitar, îi provocase regrete dureroase, făcându-l să tânjească după copilărie şi să-şi do­rească amintiri fericite. Aşa îi venise ideea cu in­sula, timidă la început, apoi cu mai multă forţă şi pre­cizie, în timp ce amintirile se rostogoleau una după alta, precum scrisorile într-o cutie poştală.

Bunicii lui, distinşi, cu părul alb – Blanche cu um­breluţa de soare şi Robert cu tabachera lui de argint de care nu se despărţea niciodată, aşezaţi pe terasa um­broasă a hotelului, sorbindu-şi cafeaua. Le făcea se­m­n­e cu mâna din grădină. Sora tatălui său, So­lange, durdulie şi arsă de soare, citind reviste de modă în şezlong. Mélanie, micuţă şi subţire, cu o pă­lă­rie de soare cu boruri moi, ce îi încadra obrajii. Clarisse, ridicându-şi spre soare chipul în formă de ini­mă. Tatăl lui, care venea în week-end-uri mirosind a fum de trabuc şi a oraş. Şi drumul pavat inundabil, care îl fascina pe când era copil, şi care încă nu-şi pierduse farmecul. Vadul Gois, care nu putea fi folosit de­cât la reflux. Înainte să fie construit podul, în anul 1971, aceea era singura cale de acces către insulă.

Dorea să facă ceva special pentru ziua lui Mé­lanie. Se gândise la asta încă din aprilie. Altceva de­cât o petrecere-surpriză cu prieteni care să chi­co­teas­că ascunşi în baie, cu sticle de şampanie în bra­ţe. Nu, voia ceva cu totul diferit. Ceva de care ea să-şi aducă aminte. Trebuia să o scoată de pe făgaşul în care se înţepenise, cu slujba care îi mânca viaţa, cu obsesia privind vârsta şi, mai ales, cu sentimentele încă nevindecate pentru  Olivier.

El nu-l plăcuse niciodată pe Olivier. Un înfumurat, un snob infatuat. Gătea superb. Pregătea singur sushi. Specialist în arte orientale. Asculta Lully. Vorbea fluent patru limbi străine. Ştia să danseze vals. Şi nu era în stare să-şi asume o obligaţie, nici chiar după şase ani de relaţie cu Mélanie. Olivier nu era pregătit să se aşeze la casa lui – în ciuda celor 41 de ani pe care-i avea. Aşa că o părăsise pe Mélanie şi lăsase imediat însărcinată o manichiuristă de 25 de ani. Acum era mândrul tată a doi gemeni. Mélanie nu îl iertase niciodată.

De ce Noirmoutier? Fiindcă acolo petrecuseră nişte veri memorabile. Fiindcă Noirmoutier era simbolul perfecţiunii tinereţii şi al acelor zile fără griji, când vacanţa de vară părea nesfârşită, când simţeai că vei avea nouă ani o veşnicie. Când nimic nu era mai promiţător decât o zi perfectă la plajă cu prietenii. Când şcoala era la un secol depărtare. Se întrebă de ce nu îi luase niciodată pe insulă pe Astrid şi pe copii. Bineînţeles, le povestise totul despre ea. Dar îşi dădea seama că Noirmoutier reprezenta trecutul lui privat, pur şi neatins, al lui şi al lui Mélanie.

Şi îşi dorise să petreacă un timp cu sora lui, numai cu ea. Doar ei doi. Nu se întâlneau prea des în Paris, reflectă el. Ea era întotdeauna ocupată, luând prânzul sau cina cu vreun autor sau fiind plecată în turnee de promovare a vreunei cărţi. El era adesea la vreun şantier din afara oraşului sau era prins cu vreun termen urgent pentru un proiect. Uneori mai trecea ea pentru un brunch duminica dimineaţa, când erau copiii acasă. Mélanie gătea cea mai pufoasă omletă. Da, îşi dăduse seama că simţea nevoia să fie cu ea, singur cu ea în acest moment delicat şi complicat din viaţa lui. Prietenii erau importanţi pentru el, avea nevoie de veselia lor, să se distreze cu ei, dar acum îşi dorea sprijinul lui Mélanie, prezenţa ei, iar ea reprezenta singura legătură pe care el o avea cu trecutul.

• Continuarea în numărul viitor