Un roman al incertitudinii, o lume de sub-destine

Răzvan Voncu: Viaţa unui scriitor nu seamănă neapărat cu un program de calculator, în care totul se desfăşoară pe trasee dinainte cunoscute, fără putinţa schimbării de direcţie. Chiar şi în cazul scriitorilor care scriu greu, cum a fost Marin Preda, se poate oricând întâmpla ca o carte să se scrie altfel. Intenţionat am spus "să se scrie", tocmai pentru a sublinia faptul că lucrurile se pot petrece dincolo de voinţa scriitorului. Puteţi să le spuneţi "momente de inspiraţie" sau "iluminări".

Aceste momente nu stau neapărat sub semnul întâlnirii cu un curent de creaţie sau o idee. În legătură cu existenţialismul, opinia mea este că, deşi a cunoscut de tânăr ideile şi persona­li­tăţile care l-au ilustrat (căci Jean-Paul Sartre, "to­varăş de drum" al Partidului Comunist Fran­cez, nu a fost un nume prohibit nici în perioada stalinistă), Preda nu este un existenţialist. Nici romanul "Intrusul" nu este un roman existenţialist, căci lumea lui de intruşi sociali, cu Călin Surupăceanu în frunte, e o lume de sub-destine, nu de destine. Iar sub-destinul nu-şi poate asuma nimic: nici esenţa, nici existenţa.

● Cititorul avizat illo tempore ar fi putut să-şi dea seama că vor urma alte romane care să se constituie, tematic, o continuare a romanului "Intrusul"? Stigmatul dureroasei experienţe a lui Surupăceanu este, mutatis mutandis, similar aceluia pe care-l trăieşte Petrini, în "Cel mai iubit dintre pământeni"...

Dintre toate tipurile de interpretare posibile, aceea prospectivă, care citeşte cartea prezentă cu gândul la cea viitoare, este cel mai rar şi mai greu accesibil cititorului obişnuit. Nu cred că a intuit cineva, nici măcar criticii, că după "Intrusul" va veni cândva şi "Cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce nu înseamnă că, odată apărut acest din urmă roman, nu suntem obligaţi să ne gândim la asemănările, defel întâmplătoare, dintre Călin Surupăceanu şi Victor Petrini.

● "Intrusul" – un roman-problemă, un roman-exerciţiu, un roman al ratării imprevizibile a unei fiinţe, romanul unei iniţieri, un roman-replică dată lui Ilie Moromete, roman al deschiderii, roman al închiderii etc. etc..., au spus criticii literari, de-a lungul vremii. Dumneavoastră cum îl vedeţi?

Mă tem că nu împărtăşesc nici viziunea "savantă", nici pe cea "inchizitorială" în definirea acestui roman. Adică nu cred nici că avem în Călin Surupăceanu un Meursault socialist, dar nici că personajul este un "erou al timpurilor noastre", cum se spunea atunci. Să nu uităm că romanul porneşte de la o întâmplare reală, pe care scriitorul nu a modificat-o aproape deloc în datele ei epice. "Intrusul" este mai degrabă un roman al incertitudinii, al dezrădăcinării pe care o produce regimul comunist în viaţa oricărui individ şi, de asemeni, al unei viziuni deloc flatante asupra naturii umane, în general. Preda a fost influenţat, fără îndoială, mult mai mult de scriitori ca Swift sau Kafka, decât de Camus, deşi pe acesta din urmă l-a tradus în româneşte.

● Colecţia Biblioteca pentru toţi a început, acum mai bine de doi ani, cu "Cel mai iubit dintre pământeni". "Intrusul" este ultimul ro­man al lui Marin Preda care apare în aceas­tă colecţie. Cum în coincidenţe nu cred, iar finis coronat opus se aplică doar pe ici, pe colo, să fie această încheiere de ciclu a operei pre­diste o invitaţie la reconsiderarea litera­ră – şi nu numai – a acestui scriitor? Se spu­ne că un om pleacă dintre cei vii atunci când şi-a încheiat misiunea pe Pământ. Consideraţi că, totuşi, Preda-artistul ar mai fi avut ceva de spus?

În primul rând, se cuvine să salut iniţiativa Jurnalului Naţional de a publica, alături de alte şi alte evenimente editoriale, integrala romanelor lui Marin Preda. Într-o lume care nu mai citeşte, n-a fost un pariu uşor, acesta, al BPT. Dar s-a dovedit câştigător.
De o reconsiderare, Marin Preda nu are nevoie. Exceptând câţiva critici care, de mai bine de două decenii, nu conving pe nimeni, e limpede pentru toţi că Marin Preda a fost cel mai important prozator postbelic. Ilie Moro­mete este singurul personaj de după război care a pătruns în galeria foarte restrânsă (din păcate...) de mituri ale romanului românesc, alături de Dinu Păturică şi Ion.
Aşadar, nu reconsiderare, ci relectură şi reinterpretare. E limpede că multe dintre pers­pectivele criticii dintre 1960-1980 nu mai rezistă contactului cu textul. Din păcate, scriitorul a plecat dintre noi foarte devreme, iar opera sa (fie şi dacă ne gândim numai la "Deli­rul") a rămas neîncheiată. Acest detaliu tragic al existenţei sale ne va lăsa mereu cu unele întrebări fără răspuns privitoare la operă.