Vasile Alecsandri, un călător cu vocaţie

Vasile Alecsandri a fost puternic im­pli­cat în istoria timpului său, un pa­şoptist român de prim rang şi în ace­laşi timp un spirit european autentic. A călătorit foarte mult, a iubit foarte mult şi, graţie talentului său, a transpus impresiile, memoriile, jur­na­lele sale în literatură. Alături de po­e­zie şi teatru, opera sa inserează proza me­mo­ri­a­listică, promovând, prin­tre novatori, autobiografia literară.

"Alecsandri cultivă o boemă confortabilă, de om bogat, fără obligaţii, ducând o existenţă tacticoasă, presărată cu blânde dureri şi iubiri nedramatice." Scrie George Călinescu în "Istoria..." sa. E drept că "Bardul de la Mirceşti" şi-a permis o viaţă plină de voluptăţi ale cunoaşterii, fiind din neam de boieri, lipsit de griji materiale, dar orientându-şi desti­nul către cauze demne de rangul său. Cu câtă forţă şi sinceritate a iubit femeile care i-au marcat existenţa a putut mă­su­ra doar el însuşi, cert este că o parte dintre poveştile sale de dragoste au rezistat timpului, adăpostite în scris.

A cunoscut-o pe sora poetului Cos­tache Negri, Elena, de care a fost în­drăgostit şi căreia i-a dedicat poezii ro­man­tice, sfâşietoare, paroxistice. Elena Negri era bolnavă de tuberculoză şi a murit în 1847, pe un v­a­por cu destinaţia Cons­tan­tinopole. Era în­so­ţită de Vasile Alecsandri, Cos­ta­che Negri şi Mihail Kogălniceanu. "Tu care eşti pierdută în neagra ve­ci­nicie,/ Stea dulce şi iubită a su­fle­tului meu/ Şi care-odi­ni­oară, luceai atât de vie/ Pe când eram în lume, tu singură şi eu!" sunt versuri scrise de Alecsandri în amintirea Elenei. Acest poem, inti­tulat "Steluţa", a devenit o romanţă foarte cunoscută în acele tim­puri. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a cristalizat în proza confesivă, intitulată "Jurnal de călătorie în Italia". În vara anului în care s-a stins Ele­na Negri, Vasile Alecsandri a fost pen­tru recuparare la băi, în staţiunea care i-a inspirat nuvela "Balta Albă".

Naratorul din povestire este un că­lător francez, atras pe pământuri va­lahe de faima locului în care venea şi o parte din lumea bună a Europei, pentru a se trata cu un nămol mira­culos. Plecat din Paris, protagonistul nu avea nici o reprezentare despre ţi­nu­tul pe care avea să îl descopere, încredinţat fiind că "de la graniţa nemţască şi până în Marea Neagră se întindea numai Turcia Evropei". Îşi ima­ginase, de asemenea, că balta care "steclea ca o tablă de argint la razele lu­nii" avea să fie un fel de Marienbad sau Baden, staţiuni balneoclimaterice faimoase ale timpului. După ce se trezeşte înconjurat de vreo douăzeci de câini dornici să afle cum e carnea de franţuz, drumeţul se în­trea­bă temător dacă nu cumva în mis­te­ri­oasa Valahie va întâlni "sălbatici şi feare răpitoare". În loc de diligenţă este transpor­tat cu o că­ru­ţă plină de paie şi, în loc de hotel, este găzduit într-un bordei, în care pa­tul nu avea aşternut.

Ceea ce îl iz­beşte iremedia­bil este alăturarea acestei privelişti cu "o mulţime de caleşte evropeneşti, toalete evropeneşti, ba­loane de Viena, pălării de Franţa cu şlice orientale". La finalul experienţei fantasmagorice, francezul nu ştia dacă Valahia este o parte a lumii civi­li­za­te sau un ţinut sălbatic. Alecsandri descoperă pas cu pas propria ţară, cu uimire perplexă, ca pe un teritoriu în­depărtat şi străin.

Despre "Dridri" aflăm de la în­ce­put că "toţi cei care au cunoscut-o re­g­retă în per­soa­na sa o artistă de ta­lent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană". Autorul o cu­­noscuse pe Dridri, pe numele ei ade­vărat Marie Angelique Cha­ta­i­g­nez, o fiinţă fermecătoare, exuberan­tă, admirată şi aplaudată la sce­nă des­chisă. Între cei doi s-a năs­cut şi s-a consumat o legătură romantică, iar dis­pariţia din viaţă a actriţei a de­clanşat în Alecsandri un cu­tre­mur su­fletesc, o revoltă surdă cristali­za­tă într-un fragment de roman, cu ac­cente autobiografice. Eminescu în­suşi aminteşte în "Epigonii" că ve­se­lul Alecsandri "Acum râde printre la­crimi, când o cântă pe Dridri".

"Voiajorul Alecsandri e croit din altă stofă decât cea dunăreană. E cel mai puţin autohton dintre călătorii paşoptişti, nu are ambiţii pedagogi­ce şi nici nu călătoreşte cu patria depărtată în suflet.(...) Călătorul înăscut Alecsandri rămâne tot un călător şi în propria sa ţară", scrie Mihai Zamfir în "Panorama alternativă a literaturii române". Alecsandri ere vocaţia călătorului, a celui care descoperă, înre­gistrează imagini şi senzaţii cu acuitate şi le transformă în text literar din preaplin şi generozitate. A ajuns în teri­to­rii îndepărtate şi exotice, iar "Călătoria în Africa" este o pictură în cuvinte, deghizată în scrisoare către fratele său din Paris.

Acestuia îi scrie că "există un Dumne­zeu priitor pentru că­lă­tori". În Africa se ho­tă­răşte să nu lase voiajul său fără folos pentru semeni, neîmpărtăşit: "Mă ocup de coordo­narea unui mic vocabular româno-marocan. Acest rod ştiinţific al vo­iajului meu pe ţăr­mu­ri­le septentrionale din Africa îl dedic compatrioţilor mei, având deplina con­vin­gere că ei nu-şi vor bate capul cu dânsul. Îşi dorea să propună unor specialişti, lingvişti, etimologi studiul unor cuvinte pentru a demonstra că arabii marocani se trag din strămoşii noştri romani. De exemplu, "sărut" se spune "mbuz", ceea ce îl determină pe Alecsandri să constate că arabii sărută mult mai etimologic decât românii.

Volumul de faţă închide între co­perte şapte proze memorialistice, proze confesive care arată, între altele, ce înseamnă să călătoreşti cu folos, cu toate simţurile în alertă, cu certitudinea că eşti ales să te deschizi întru cunoaştere. Lectura întăreşte proverbul oriental care spune că "înţeleptul poate cunoaşte lumea din camera sa".