Vocile

După „Oraşul borcanelor” şi „Liniştea mormântului”, un al treilea roman de Arnaldur Indridason se află în tălmăcire la dispoziţia cititorilor români: „Vocile”. Şi în această carte a celui mai cunoscut autor islandez de thrillere întâlnim aceeaşi redutabilă echipă de poliţişti din naraţiunile precedente.

Zile premergătoare Crăciunului. Atmosferă de sărbătoare. Ultimele pregătiri pentru marea petrecere, forfotă în magazine, în căutarea de cadouri, turişti străini dornici să se desfete cu privelişti încântătoare dintr-o ţară cu ninsori fastuoase, „patria exotică a iernii”, brazi împodobiţi în case, colinde intonate de glasuri cristaline.

Dar o crimă comisă într-unul dintre cele mai frecventate hoteluri din Reykjavik întunecă bucuria tuturora. Gudlaugur, portarul hotelului, este descoperit înjunghiat în cămăruţa umilă de la subsolul unde locuia. Cine să-i fi dorit sfârşitul unui astfel de om neînsemnat? Un oaspete venit din altă ţară? Unul dintre angajaţi? Un necunoscut care a vrut să-l jefuiască?

Tinerii poliţişti Sigurdur Oli şi Elinborg, sub comanda experimentatului inspector Erlendur Sveinsson, încep o serie de cercetări extrem de complicate, datorită numărului mare de posibili suspecţi. Interogatoriile se succed în cascadă. Nu toţi sunt cooperanţi, unii manifestându-se cu grosolănie, cu agresivitate, la orice întrebare care li se pune.

Surprizele nu întârzie să apară. Hotelul care se făleşte cu o reputaţie ireproşabilă ascunde multe secrete murdare, fiind un spaţiu unde înfloreşte traficul de carne vie şi de droguri, iar membrii personalului nu ezită să-şi arunce acuze grave. Dar alta este cea mai mare surpriză – victima a fost, odinioară, o celebritate, un solist remarcabil în corurile de băieţi, cunoscut şi peste hotare, cu discuri care l-au făcut şi mai faimos, devenite o ra­ritate după aproape patru decenii de la înregistrarea lor. Însă el a fost încă unul dintre copiii-mi­nune care n-a confirmat, pierzându-şi vocea atunci când a început să se maturizeze. Eşecul l-a însingurat, l-a constrâns să poarte povara unei existenţe lipsite de orizont, l-a îndepărtat de familia care îşi pusese speranţe în el.

Dar nu numai Gudlaugur a suferit de singurătate. Aproape toate personajele lui Arnaldur Indridason se află în aceeaşi izolare, doar mimând dorinţa de a se deschide spre ceilalţi. Nici măcar Crăciunul nu le îngăduie să fie mai expansivi, mai predispuşi spre dialog, mai plini de viaţă. Însuşi anchetatorul principal trăieşte într-o solitudine la care s-a condamnat de bunăvoie, încă din copilărie, când şi-a pierdut fratele în împrejurări tragice, învinovăţindu-se, fără rost, de moartea lui. A devenit ursuz, arţăgos, rece, căutându-şi refugiul într-o meserie practicată cu un zel neobişnuit, cu un profesionalism lipsit de cusur. Din această pricină, mariajul i-a fost neferi­cit, s-a înstrăinat de fata şi băiatul lui, două odrasle cu mari probleme, cărora nu le găseşte soluţii.

Desigur, după multe strădanii, după urmărirea multor piste care nu duc nicăieri, după arestări inutile, ucigaşul portarului este descoperit. Însă finalul cărţii nu celebrează acest triumf. „Vocile” este un roman trist, despre poverile trecutului, despre singurătate şi neputinţă de comunicare. Investigaţia poliţistă rămâne doar un pretext pentru dezvăluirea „durerilor înăbuşite” ale unor oameni dintr-o comunitate în care „orice om e o insulă”, chiar şi în timpul celei mai importante sărbători a creştinătăţii. Ei se complac cu deliciu în suferinţă, uneori şi-o cultivă, de parcă ea ar fi cea mai potrivită stare pentru existenţa umanităţii.