Sute de romani, in gropi anonime din Serbia

Au fost inhumati intre straini, pe malul sarbesc al Dunarii. Fara slujba, fara lumanare. Acum nu mai au la capatai nici cruce. Mormintele lor sunt niste movile de pamant, in cimitirele din satele de la granita. De ei isi amintesc doar localnicii, acum batrani. Sunt mii de romani care au platit cu viata, dorinta de a fi liberi, pe vremea comunistilor. De 15 ani, nici unul dintre regimurile la putere in Romania nu s-a interesat de ei. De parca n-ar fi fost ai nostri. Un redactor al Jurnalului National a pornit in cautarea locurilor lor de veci la Kladovo, Tekia, Novi Sip si Negotin.

"DINCOLO". Satele din regiunea Kladovo, destinatiile favorite pentru acei romani care au cutezat sa treaca Dunarea, in cautarea libertatii. Aici gaseau o bucata de paine si haine, atunci cand veneau doar cu slipul pe ei, ca sa poata inota usor spre malul celalalt al Dunarii

Sute de romani au fost inhumati, fara slujba si fara lumanare, in gropi anonime din cimitirele localitatilor de pe malul sarbesc al Dunarii. De ei isi amintesc doar batranii satelor. Sunt cei ce au platit cu viata dorinta de a fi liberi si de a trai departe de comunismul romanesc. De 15 ani, nici unul dintre regimurile la putere in Romania nu s-a interesat de ei. De parca n-ar fi fost ai nostri.

Acum doua saptamani aflam ca, undeva, intr-un orasel de pe malul celalalt al Dunarii, vizavi de Turnu-Severin, la Kladovo, un cetatean sarb se agita de mai multe luni sa le deschida ochii romanilor. Tot ce stiam despre Ranko Jakovljevic era ca a scris mai multe scrisori autoritatilor locale, incercand sa le determine sa puna mana de la mana si, alaturi de romani, sa faca lumina intr-un dosar dureros al istoriei recente a tarii noastre: romanii morti in Dunare, incercand sa-si castige libertatea, pe vremea comunistilor. Aflasem ca Ranko vrea sa le ridice monument la Kladovo si, poate, in alte localitati de la malul Dunarii, pentru ca acolo zac in morminte sute de romani.

CONFRUNTAREA CU REALITATEA. "Sute?" Mi s-a parut mult. M-am gandit ca exagereaza. Nu stiam ce urma sa aflu. Nu stiam ce dimensiuni are aceasta tragedie romaneasca despre care nu cred sa existe roman care sa nu fi auzit macar o vorba. Nu stiam ca Dunarea a fost, pentru noi, romanii, mai mult decat Zidul Berlinului pentru nemti. Ca si-a luat un tribut atat de greu in oameni.

Am pornit totusi pe firul povestii, manata de un singur gand: e o rusine ca un sarb vrea reparatie morala pentru niste romani nevinovati. E o rusine ca, la 15 ani de la Revolutie, Romania nu-si aminteste de aceste victime si lasa praful sa se astearna pe dosarul mortii lor. Ca, in toti acesti ani, nimeni nici macar nu a vorbit despre acest dosar. E o rusine ca, la 15 ani de la Revolutie, oamenilor le este inca frica sa povesteasca. Le este frica de propriile amintiri legate de aceste orori. Se complac in tacerea vinovata, care-i condamna pentru a doua oara la moarte pe acesti oameni a caror singura vina e aceea de a fi iubit prea mult libertatea.

CIMITIRUL ANONIMILOR. La Novi Sip, cum intri-n cimitir, pe stanga, te-ntampina o iarba-nalta. A crescut in voie, pe mormintele romanilor ingropati aici. Batranii satului le stiu numarul. Si povestile.

PIERDUTI IN TIMP. Aici, candva a fost un cimitir

STARI SIP. Doar un ciot a mai ramas din crucea de "roman"

SUBIECTUL. Acum, mai mult ca oricand, sunt convinsa ca marile subiecte de presa din cariera unui ziarist nu si le gaseste ziaristul, ci vin ele insele la el. Pana in 1989 mi-am dorit atat de mult sa parasesc Romania si sa simt gustul libertatii, incat am urat Dunarea. Si Marea Neagra. Si orice fasie de pamant care ma despartea de lumea libera. De cate ori priveam "dincolo", spre lumea libera, ma podideau lacrimile. Acelasi lucru il vor fi simtit si toti acesti romani care zac sub movile de pamant strain, pe care creste iarba grasa. Pe ei i-a plans doar ploaia. N-au avut lumanare la capatai, n-au avut slujba de ingropaciune. Doar un sicriu si niste haine, din banii oamenilor din sat. Si, candva, o cruce simpla din lemn, pe care scria la fel de simplu: "Roman".

SOARTA. Au trecut anii, iar crucile au disparut. Martorii oculari ai acestor inhumari pe banda sunt batrani si, cat de curand, vor disparea si ei. Medicii legisti care i-au autopsiat, acum la pensie, vor fi si ei doar amintire. Exista insa dosare, in care fiecare deces este consemnat. Si fiecare les romanesc este descris cu lux de amanunte in rapoarte de autopsie. Ba chiar si fotografiat. Eu am vazut o foarte mica parte din ele, datorita bunavointei unui medic legist din Negotin. Mai sunt oameni care pot povesti. Si inca se mai poate face lumina. Este inadmisibil insa ca, pret de 15 ani, nici un regim perindat la putere in Romania sa nu-si fi amintit de ei. Dar sa-si fi amintit, la fiecare marire de pensie si ridicare in grad militar, de cei care i-au bagat in morminte!

INGROPATI IN UITARE. Sute de romani, ba chiar mii, au murit in Dunare. Impuscati de graniceri, zdrobiti cu cangea in apa, sfartecati de elicele barcilor pazei de coasta, loviti cu vaslele in cap, ca sa nu mai fie luati in barca si consemnati la "victime" si scapari ale vigilentei granicerilor sau pur si simplu inecati. Au trecut cu miile "dincolo", la sarbi. Au cutezat s-o faca, incercand cele mai ingenioase metode. S-au pregatit si cate doi ani pentru marea trecere. Unora insa acela le-a fost ultimul drum. Pe urmele lor am pornit, acum o saptamana, insotita de un translator. Un sarb din Bor, cu doar trei ani mai tanar decat mine. Si caruia aveam, in toate aceste zile petrecute in Kladovo si imprejurimi, sa-i descopar uimirea, de fiecare data cand ii povesteam ce a insemnat comunismul romanesc. Povestile noastre le par altora incredibile, exagerate. Kristijan, translatorul meu, are 31 de ani. A trait si el in comunism, dar a putut circula liber.

INIMI DE ROMANI. O aruncatura de bat pana la Kladovo, dupa ce treci Dunarea pe la Portile de Fier. Ce ironie! Sa stai zeci de ani sa te uiti peste apa, dincolo, sa-ti imaginezi ce-o-nsemna libertatea pentru romanii de acolo! Pentru ca, pe malul celalalt, in Serbia, se vorbeste si se simte romaneste. Kladovo, sau Cladova, cum ii spun ai nostri, vlahii, este un oras cu 32.000 de suflete. Douazeci si doua de sate sunt romanesti si numai unul muntenegrean. Acestea sunt localitatile in care au ajuns majoritatea celor care au cutezat sa treaca granita. Pentru ca, desi distanta dintre maluri este ceva mai mare in aceasta zona, romanii au preferat sa infrunte inselatoarele ape ale Dunarii si mai ales vigilenta granicerilor, pentru ca stiau ca pe malul sarbesc aveau o sansa de supravietuire. Si parca si paza era mai slaba, erau mai putini graniceri sarbi. Cum, necum, intre cele doua maluri se comunica. Veneau sarbii aici, aduceau blugi si "Vegeta", intrau in legatura cu ai nostri. Din micul trafic de frontiera s-a trait bine niste ani. O pereche de blugi, vanduta in zona de granita cu 1.500 de lei, ajungea in tara la 3.000. Cu trei perechi de blugi un sarb isi petrecea concediul la mare, ca boierul, 20 de zile. Asa au vazut romanii valuta, asa au aflat ce e dincolo si asa si-au facut cunostinte, pe care ulterior le-au folosit pentru marea trecere. Oameni care nu se cunosteau si nu aveau legaturi de sange au legat prietenii pentru o viata. Si s-au ajutat pana in ultima clipa. Povestile lor au devenit legende. Sigur, unii au profitat si au facut averi. Multi au facut-o insa din suflet.

TEHNICI. Important este ca s-a putut comunica. Si ca, astfel, puteau ajunge, de exmplu, documentele celor care urmau sa treaca Dunarea, fara riscul de a le face rau familiilor, in cazul in care aveau sa fie prinsi. Cel ce isi pregatea "evadarea" din Romania lua legatura cu persoane de pe malul celalalt, le dadea actele de identitate si anunta cand are de gand sa ajunga "dincolo", ca sa poata fi asteptat. Unii veneau agatati de un cauciuc, altii, salvati de barcile pescarilor sarbi, altii, pur si simplu, pe tuburi de oxigen sau butelii de aragaz. Femei, barbati, familii intregi. Oameni disperati, care si-au purtat copiii pe cauciucuri de masini, riscand mai multe vieti de-o data, numai sa fie liberi si sa aiba ce pune pe masa.

Un localnic din Kladovo isi aminteste de cazul unei femei insarcinate, care a fost ajutata de un pescar sa ajunga in libertate. Un altul vorbeste de un tata cu doi copii, care au plutit pe apa cu ajutorul a doua camere de cauciuc de camion. Cativa curajosi treceau inot, dupa pregatiri asidue anterioare. Pentru ei era cel mai greu. Dunarea, perfida, pare atat de lina... Numai oamenii locului stiu de ce-i capabila. Cum isi incolaceste de picioare ierburile si cum te trage la fund, fara putinta de scapare. Cum te poarta curentii ei in cu totul alta directie decat ti-ai propus. Sau cum te inghit ochiurile de apa. "Dunare, Dunare, apa tulbure", se canta la Kladovo...

UCISI CU SANGE RECE

MARTOR. In copilarie, Mihajlo a vazut cu ochii lui romani pescuiti din Dunare La Kladovo, oamenii locului si-aduc aminte foarte bine de vremurile tulburi in care veneau romanii. S-au inregistrat, intr-un an, 1.600 de cazuri de trecere. Reusite si esuate. Asta, pentru cazurile de care s-a aflat, care au fost inregistrate cu acte-n regula. Ca multe nu se stiu nici macar din povestile localnicilor. Multi oameni au ajuns hrana pentru pesti. Nu i-a mai adus Dunarea la mal. Pana in 1970 a fost mai usor de trecut, ca nu se daduse in folosinta hidrocentrala. Din ’72, de cand a fost data in functiune, trecerea Dunarii a devenit extrem de periculoasa, isi aminteste Ranko. Numarul victimelor s-a marit considerabil. Tentativele dateaza inca din 1948, dar ultimii ani ai dictaturii Ceausescu au marcat apogeul. Zona predilecta de trecere, de partea sarba, era intre Veliko Gradiste si Prahovo (hidrocentrala de la Derdap II). De cand cu hidrocentrala, intre guvernele iugoslav si roman a existat un acord, care preciza ca toti refugiatii dintr-o parte sau cealalta trebuie predati statului apartinator, iar toate tentativele de trecere frauduloasa a granitei, contracarate. Cat de departe a mers contracararea asta e datoria noastra sa cercetam. Pentru ca toate aceste crime - ca a fost vorba de crime, in foarte multe cazuri - trebuie scoase la lumina. Sunt martori oculari care povestesc cum veneau granicerii romani pana in apele teritoriale sarbe, chiar la 10 metri de mal, in urmarirea fugarilor. Si, in ciuda protestelor oamenilor de pe mal, ii omorau cu sange rece. Ii pocneau in moalele capului, trageau de ei, sa le confiste actele si-i lasau hrana la pesti sau ii ucideau cu rafale de arma. Adevarul, oricat de mult ai incerca sa-l ascunzi, tot iese la iveala. Ranko asta doreste: sa punem mana de la mana si sa identificam aceste victime. Sa aflam cati au trecut Dunarea, cati au reusit sa-si vada visul cu ochii si cati nu. Si, la final, sa le ridicam monumente si pe un mal, si pe celalalt.

Zbateri fara ecou

RANKO, SARBUL. Pasionat de istorie, Ranko Jakovljevic nu se lasa pana nu le face monument romanilor ingropati in pamant strain. Asa cum le-a facut evreilor

Ranko Jakovljevic este absolvent de Drept. Pasionat de istorie, el se ocupa si de cercetare. A publicat cinci carti de istoriografie pana acum, dintre care doua sunt dedicate relatiilor culturale dintre romani si sarbi. Una dintre ele, "Portile de fier ale Atlantidei", este dedicata podurilor Derdap-ului, care fac legatura, spune el, intre doua civilizatii. L-am intalnit pe Ranko la Kladovo, rapindu-i cateva clipe din timpul programului de lucru, pentru ca nu mai aveam rabdare. Eram curioasa sa aflu ce l-a facut sa porneasca in aceasta aventura, ce implica autoritatile a doua state. Si sa aflu tot ce stie despre acest subiect. Imi imaginam ca a avut o ruda, un prieten, pe cineva care sa fi trecut printr-o astfel de experienta, si ca toate astea le face in memoria acelui om. Aveam sa aflu ca ma inselasem. Lucrase cu acelasi entuziasm la un alt proiect, dedicat evreilor. Celor care au plecat din Kladovo cu vapoarele spre Palestina fagaduintei, din initiativa lui le-a fost ridicat un monument, pe malul apei, in parculetul din fata hotelului Derdap.

ECHIPA. Incantat ca, in fine, cineva din Romania ii ia in seama semnalul de alarma, Ranko mi-a vorbit cu entuziasm si pasiune, incercand sa imbrace subiectul in hainele istoriei si sa ma faca sa inteleg cat este de important pentru noi sa ne inchidem ranile. A venit insotit de un prieten, "roman de-al nostru", coleg de serviciu. Cu ei a venit si Mihajlo Vasiljevic, roman si el si purtator de cuvant al Miscarii Democrate a Romanilor-Vlahilor din Serbia, pe care l-am sacrificat in toate aceste zile pe altarul presei, pentru a ne insoti in peregrinarile noastre in zona.

DEMERSURI. De un an se zbat sa se faca auziti. I-au scris fostului ambasador la Belgrad, Stefan Glavan, spunandu-i ca la Golubinje si la Novi Sip sunt ingropati romani, iar locurile lor de veci nu au nici un semn, in popor ele fiind cunoscute sub denumirea de "Cimitirul celor fara nume". I-au explicat ca oamenii aceia n-au avut parte de o slujba crestineasca si nici de cruce, iar numele lor nu sunt cunoscute. I-au spus ca vor sa le ridice monument si sa le tina slujba. Dar n-au primit raspuns. Ranko i-a scris si directorului Hidrocentralei Derdap, Dragan Stankovic, dar si directorului Organizatiei Turistice din Kladovo, Nesko Dragisic. Dar n-a primit raspuns. Si a trecut un an pana ca Jurnalul National sa afle despre demersurile lor. Un an in care, poate, se puteau demara cercetarile in vederea identificarii acestor romani. Un an in care medicii legisti care au efectuat autopsiile cadavrelor puteau fi rugati sa-si scoata de sub cheie dosarele cu insemnari. Pentru ca legea spune ca ei sa pastreze cate un exemplar din fiecare raport de autopsie, pentru eventuale confruntari in fata instantei. In plus, exista in arhivele Armatei asa-zisele "Jurnale ale intamplarilor la granita".

OBLIGATIE MORALA. Nu m-am asteptat ca, la 15 ani de la Revolutie, Romania sa ajunga precum Israelul, care se zbate sa afle informatii despre soarta oricarui cetatean de-al sau, viu sau mort, oriunde s-ar afla acesta in lume. Asteptam insa ca, atunci cand un strain ne bate pe umar, sa ne pese. Aici nu mai este vorba de ridicarea unui monument sau de placute comemorative. Ceea ce aveam sa aflu in cele patru zile petrecute in Serbia se constituie in subiect de ancheta.

Autoritatilor romane le revine sarcina sa cerceteze si sa afle adevarul despre aceasta tragedie care o depaseste cu mult pe cea traita de nemti la Zidul Berlinului, despre care auzim cu totii atatea, din 1989 incoace. Familiile acestor oameni care au sfarsit tragic, incercand sa fie liberi, au dreptul la adevar. Dupa ce am publicat primul articol referitor la aceasta tragedie romaneasca, "Cazanele mortii", la redactia Jurnalului National au venit oameni disperati, care au vrut sa afle ceva despre rudele sau despre prietenii lor care au disparut fara urma, dupa ce si-au anuntat familiile ca incearca sa treaca Dunarea, la sarbi. Ce vina aveau ei? Ce inalta tradare au comis incercand sa plece dintr-o tara ale carei autoritati umileau cu buna stiinta un popor intreg si nu le permiteau sa calatoreasca sau sa emigreze? De ce trebuie condamnati de doua ori, pentru ca au vrut sa fie liberi?

Nu ratati

Cititi in numarul de maine detalii despre tehnicile folosite de romani, pentru a ajunge pe malul celalalt al Dunarii si care era bunul lor cel mai de pret. In continuare, ii invitam pe toti cei care au trait asemenea experiente sau rudele celor care nu si-au mai vazut visul cu ochii, pierind in Dunare, sa ni se alature, pentru a face lumina in acest dosar. Ne puteti contacta la numerele de telefon ale redactiei si la adresele de e-mail: marina.constantinoiu@jurnalul.ro si marius.tuca @jurnalul.ro .

Cazanele mortii