Manuela Hărăbor: "Voi avea toată viaţa un copil de 6-7 ani!”

Andrei avea 1 an şi 6 luni când s-au ivit primele griji ale mamei sale. Pe buzele copilului nu apăruse nici un cuvinţel, cu toate că existaseră gângureli care în mod normal preced vorbitul. De-ndată ce era scos din mediul familiar lui, începea să plângă, devenea extrem de agitat, "parcă nu mai era el”. Mama sa şi-a zis că "e prea mic. Aşa sunt toţi copiii”, dar a continuat să-l observe.

La 2 ani, un medic de la Elias i-a spus că băiatul ar avea autism. "La început nu am crezut. Într-adevar, Andrei nu vorbea, dar exista comunicare non-verbală între el şi cei din jur” spune mama sa, actriţa Manuela Hărăbor.

La 3 ani a încercat să-şi înscrie copilul la o grădiniţă de stat pentru copii normali, dar nu a reuşit. A încercat apoi la grădiniţa Waldorf, dar reacţiile celorlalţi părinţi i-au dat de înţeles că Andrei nu e agreat printre copiii lor. "O săptămână a stat printre cei 10 copii, câţi erau înscrişi în grupa lui.  

Revolta părinţilor mi-a fost transmisă de către educatoare. A trebuit să plecăm şi de acolo. Deşi el nu era un copil violent şi nu-i deranja pe ceilalţi copii, dar poate că cerea o atenţie deosebită. Simţea nevoia să stea mai mult lângă educatoare”.

DEPENDENT DE  AJUTOR. După zeci de vizite la medici  pe care le-a făcut cu Andrei, după ce a trecut şi pe la un centru unde se făcea "un fel de terapie, învăţa să recunoască culorile, formele geometrice”, Andrei a ajuns la  centrul de zi Titan, condus de dr. Urziceanu. Trei ani a stat printre copii asemeni lui. "Acolo a fost singurul loc unde a făcut terapie ABA. A început să  vorbească, după numai cinci săptămâni de terapie, să se poată îmbrăca singur,”, povesteşte mama lui Andrei, mândră de realizările fiului său. Copilul avea deja 8 ani.

Acum, Andrei este clasa a X-a la Şcoala specială nr. 10. "Marele merit al acestei instituţii este că l-a învăţat să devină mai disciplinat şi că a început să fie mai comunicativ, că nu mai e atât de indiferent când vine în contact cu alţi copii”. Bucuria mamei se simte în fiecare cuvânt de laudă adus fiului său.

La cei 18 ai ai săi, Andrei are nevoie de însoţitor oriunde merge, încă mai este prezentă ecolalia (repetarea ultimelor cuvinte auzite) şi încă mai vorbeşte la persoana a II-a, "dar se autocorectează dacă este atenţionat”. Ca stimuli şi recompense pentru fiecare lucru realizat, mama obişnuia să-i dăruiască câteva mărgele sau câte o pâlnie – preferatele lui Andrei, dar ajunsese să facă o obsesie pentru ele, aşa că a trebuit să i le interzică. "Acum îi place foarte mult să adune melci. Nu se plictiseşte niciodată şi are o răbdare şi o atenţie extraordinară de a-i găsi, chiar şi pe cei foarte mici, "ca nisipul”, glumeşte Andrei. Lucru destul de rar întâlnit la autişti, acela de a face glume. Ca şi acela de a tachina - deseori mă tachinează spunându-mi că nu mă iubeşte, doar pentru a vedea cum reacţionez şi pentru a face apoi declaraţia de dragoste mult mai puternică. Cu aceaşi  răbdare de neimaginat reuşeste să facă puzzle-uri de peste 200 de piese”, povesteşte mama sa.

CU GÂNDUL LA VIITOR. "Să ai un copil autist e un mod de viaţă, nu o povară”, spune Manuela şi gândul o duce la una dintre clipele în care Andrei a surprins-o plăcut şi a emoţionat-o până la lacrimi. "Bine ai venit acasă, mami!”, aşa i-a spus băiatul, când ea s-a reîntors în ţară, după 5 săptămâni de absenţă. La fiecare "Bravo”  pe care îl aude, Andrei se bucură şi îşi îmbrăţişează mama. De mai bine de doi ani, pentru ei, oaza de linişte a devenit mănăstirea Radu-Vodă din Capitală. "Am descoperit o nouă dimensiune a vieţii. Aici am învăţat că fiecare dintre noi are o cruce de purtat. Important este să o acceptăm şi să învăţăm să ne-o ducem cu demnitate şi cu responsabilitate.  "Voi avea toată viaţa un copil de 6-7 ani, cu toate că Andrei a ajuns anul acesta la majorat”, spune mama sa cu voce tristă.

Însă, pentru Andrei ea zâmbeşte. Pentru el îşi ascunde frica şi gândurile negre. Pentru el, ar muta şi munţii din loc, numai să-i poată alina suferinţa. Închis în micul lui univers, tânărul de 18 ani se joacă în nisip asemenea copiilor de grădiniţă. Cum găseşte o scoică sau un obiect strălucitor, zâmbete largi i se aştern pe chipu-i senin. În ochii mamei, viitorul lui Andrei nu poate căpăta contur. "Dacă s-ar înfiinţa nişte ateliere protejate, unde ei să poată lucra, nu ştiu...altceva nu întrezăresc pentru el... Va fi o vreme când  nici părinţii mei, nici eu sau sora mea nu vom mai fi şi atunci, mă întreb cu teamă, oare ce se va întâmpla cu el?  Implicarea statului în cazul copiilor şi adulţilor autişti (culmea nepăsării sistemului în care trăim, copiii autişti deveniţi adulţi îşi pierd până şi diagnosticul, ei "devenind” schizofrenici peste noapte!!!) constă doar într-o indemnizaţie pe care aceştia o primesc: 160 de lei pe lună şi un "ajutor” – buget complementar, îl numeşte sistemul, de 80 de lei pentru acoperirea facturii de telefon, lumină, radio şi TV!!!”.