Povestea Mariei ● "Autism. Mergeţi şi faceţi-i certificat de handicap...”

Maria Ghinea are 6 ani şi e autistă. Face terapie ABA 6-7 ore pe zi şi îi place mult să cânte. "Trebuia să o ducem la o grădiniţă particulară, aproape de casă, dar nu o acceptă”, povesteşte mama Mariei, Claudia Ghinea.

"Ne plimbă cu vorba, că veniţi într-o săptămână, veniţi mâine. Eu m-am rugat de ei mai mult, dar soţul n-a mai răbdat şi le-a cerut să-i zică clar. Mi-au zis că ceilalţi părinţi îşi vor retrage copiii, chiar dacă le-am spus că Maria e cuminte, iubitoare şi vine cu însoţitor. «Care e problema voastră?», i-am întrebat. «Are autism», a fost răspunsul sec. La cele de stat, nici nu încape vorbă: n-au timp şi personal. Anul trecut, Maria a mers la o grădiniţă catolică, dar e foarte departe, traversăm oraşul. N-avem ce face şi anul acesta o vom duce tot acolo, câte 2-3 ore pe zi, pentru socializare.”

"Doctorii ziceau că e în ordine”
"Noi am observat foarte devreme că e ceva în neregulă cu Maria. I-am făcut analize, ecografii. Diagnosticul oficial i-a fost pus la 2 ani. De la 1 an era clar că nu e ca ceilalţi copii: avea contact vizual din când în când, dar doctorii, dacă vedeau că reacţionează la zgomote, ziceau că e în ordine. O doamnă psiholog ne-a spus că nu are autism, cum suspectam, ci o întârziere în dezvoltare. Ne-a sfătuit să o vadă şi altcineva. La Spitalul "Sf. Andrei”, doctorul doar ce a văzut-o şi şi-a dat seama că e autism. «Ce e asta, ce înseamnă?». «Nimic! Mergeţi şi faceţi-i certificat de handicap», prezintă tatăl etapele pe care Maria le-a parcurs în sistem.  
"La comisia de evaluare la care merge anual traseul e următorul: psihiatru, internare, evaluare, certificat de persoană cu handicap. Anul ăsta nu m-au mai întrebat nimic de copil, dacă a evoluat în vreun fel, dacă face tratament. Le spuneam eu ce a mai făcut Maria. O doamnă chiar mi-a zis să merg la psiholog, să mă tratez, că sunt neglijată de soţ şi de-aia îi dau înainte cu copilul’, adaugă mama fetiţei.  

"Doamnă, a stat două ore la măsuţă”
"Cei de la Asistenţă Socială mi-au zis de o fundaţie care lucra cu copii autişti. Nu vreau să-i dau numele, că au făcut ce-au putut. Maria stătea acolo 3 ore pe zi. A mers doi ani acolo şi regret enorm aceşti ani. O întrebam pe doamna de acolo ce progrese a făcut Maria, ce au învăţat-o şi-mi spunea: «Doamnă, a stat două ore la măsuţă»”, povesteşte Claudia Ghinea. "La "Star of Hope” mergea apoi o dată pe săptămănă. Psihologul de acolo încerca să o câştige de partea lui, Maria ţipa, voia să plece dar, după un timp, a început să-i placă. Acolo a învăţat să ofere, a exersat ceva pe limbaj, cu imagini.
De ABA am aflat încă de la început, dar a durat ceva până ne-am lămurit. Am făcut cursuri la Bucureşti, ne-am mobilizat, cu toate că nu aveam bani, locuiam cu fetiţa într-un cămin al Universităţii. Am avut şase fete angajate, după un timp au mai rămas trei. Un an a lucrat cu şase tutori. La început, s-au făcut unele lucruri după ureche şi am făcut multe greşeli, căci nu ne pricepeam cum trebuie. Dar fetiţa a făcut progrese”, adaugă mama.  
"Când am început terapia, fetele stăteau la noi şi câte 12 ore pe zi. Viaţa îţi e întoarsă pe dos: una e să trăieşti în 2-3, alta să trăieşti în 8. Pierdeam nopţile, pentru că mai observam scăpări în terapie, fetele aveau sesiune şi ritmul varia, se mai culcau pe o ureche. Când stătea pe loc, era tare greu. Soţia nu mai lucrează, ca să aibă grijă de Maria, eu am avut două job-uri, dar n-am mai putut face faţă, la un moment dat. Cheltuim lunar în jur de 1500 - 2000 de euro. Soţia ia indemnizaţie pentru concediu, 5 milioane de lei cu totul”, prezintă tatăl greutăţile financiare pe care trebuie să le depăşească în fiecare lună.  

Terapia o aduce în prezent
Evoluţiile Mariei se văd prin faptul că la început era non-verbală, acum repetă ceea ce-i spui, răspunde la unele întrebări. Nu ştia să identifice obiectele, acum sunt 60 de imagini pe care le recunoaşte, potriveşte cuvinte la obiecte. Socializează, e prezentă, afectuoasă. "Două luni, în ultima vreme, am avut de învăţat pentru doctorat şi am căutat să o bag mai puţin în seamă, pentru că altfel ne-am fi dat la joacă şi n-aş mai fi avut timp de nimic. Când trec pe lângă ea, mă priveşte cu atâta jale”, spune tatăl. Faptul că-l priveşte e mult mai important acum decât tristeţea trecătoare din ochii Mariei...