Forma de libertate a unei generatii

SPORT
"Am fost si gimnasta, pentru ca asa era moda atunci: toate fetitele isi doreau sa fie Nadia! Eram rezerva lotului de gimnastica ritmica! Iar in clasa a doua, ai mei m-au retras cand am venit acasa cu picioarele vinete. Ma batuse profesoara de balet!"
Simona Gherghe
editor-prezentator al Antenei 1

Lucian Mandruta, prezentatorul Observatorului si redactor-sef al stirilor de la Antena 1, marturiseste sincer ca "mi se pare atat de mult de atunci, ca nu-ti poti inchipui... Nu-mi faceam teme de vacanta decat in ultima clipa. Ca, de altfel, orice altceva... Ultima clipa imi pare de altfel o mare cucerire a omenirii. Citeam in sezlong, in curtea casei bunicilor din Arges. Si acum as face la fel - e singurul lucru pentru care ma gandesc chiar sa fug de la serviciu. Am reusit sa pastrez casa in familie, pentru ca si copiii nostri, ai celor care am ramas, sa poata face la fel. Am fost copil cu cheia de gat, dar probleme cu cheia n-am avut niciodata. Eram foarte atent de fiecare data. Sunt, in general, un om meticulos, cateodata pana aproape de patologic, cand vine vorba de chei. Poate si de-aia am votat cu CDR-ul, pana s-a desfiintat". Cand vine vorba despre ce manca un copil singur acasa, daca-si incalzea singur ori isi incropea ceva sau arunca mancarea lasata de mama in craticioara..., raspunsul vedetei este trist. "Eram saraci. Mancam ce gaseam in frigider. Cateodata exista o singura bucata de carne, pe care mama mi-o ceda. Uneori stiam, alteori nu. In toata copilaria am avut o singura data un borcan cu Nutella. Asa ca, atunci cand aveam pofta de dulciuri, imi faceam zahar ars intr-un ibric stricat, folosibil doar in scopul asta. Am ramas singur acasa de cand imi aduc aminte - cam clasa a II-a, cand am scapat de internat. Parintii erau despartiti, mama muncea si nu exista baby-sitter. Pierdeam vremea cu fleacuri, in general carti, avioane de hartie sau experiente chimice care scoteau norisori de fum in balcon. Cand eram singur acasa regula era: nu deschid la nimeni. Nu vorbesc cu nimeni. Asa am facut si nu cred c-am pierdut ceva." Intrebarea de final e putin retorica: "Va placea singur acasa?". Atunci i-am simtit zambetul printre randuri: "Da. Si azi imi place".

Catalin Tolontan, redactor-sef al cotidianului Gazeta Sporturilor, isi aminteste ca a primit cheia de gat in clasa a doua. "A fost, probabil, cel mai frumos cadou. Si nici nu vad altul care sa poata rivaliza, de vreme ce finala de Campionat Mondial de fotbal pe care urmeaza s-o castig nu cred s-o pot muta vreodata din vis in realitate. De ce a fost cheia de gat un dar? Pentru ca a insemnat forma de libertate a intregii mele generatii. In absenta telefonului mobil (Slava Domnului ca nu se inventase!), parintii stiau doar cand plecai de acasa si rareori cand te intorceai. Cu cheia de gat ajungeai la fotbal, fie in spatele blocului in care locuiam, fie in Parcul Tineretului, locul unde continuu sa joc si azi, mai putin agil, dar la fel de ofticos. Cheia ne deschidea o poarta magica, traiam in Stargate fara sa stim. Eram stapanii timpului nostru, pe care-l desiram cum doream, impartindu-l intre carti, plimbari, sah si «capace», jocul in care scoteai din cerc capacele strivite de bere. Daca as fi patetic (si sunt!) as zice ca simt si azi pe pielea gatului sfoara si metalul cald-galbui al cheii. Dar nu le mai simt. De aceea spun doar atat: cand transpir si injur de fiecare data inelul complicat de chei, sus, jos, dintata, ma gandesc uneori ce simplu era cu o singura cheie. Cheia de gat."