Cartea de bucate a Lucreţiei Borgia

Nu ştiu exact cât de folositoare i-ar fi unei gospodine... Cartea de bucate a Lucreţiei Borgia.
Slavă Domnului că nu-i decât un volum subţirel!

Era o vreme când toate fetele voiau să aibă cartea lor de bucate. Azi le interesează cel mult o carte de diete... sau una de trucuri pentru un chip perfect. Însă prin anii ’70, când Dorothy Martin şi soţul său, Blinder, a tipărit cărţulia despre care o să vorbim ceva mai jos, toate fetele îşi cumpărau tomuri de bucătărit, ca să devină bune gospodine, soţii şi mame pricepute.

Dorothy şi Blinder Martin sunt de părere că, încă din Antichitate, a început să existe şi un model sinistru alimentar, diferitele ingrediente... fatale din unele mâncăruri fiind „acoperite” de un plus de piper negru, de exemplu. Despre Lucreţia Borgia şi fratele ei, Cezare, spun cronicarii că obişnuiau să adauge piper negru în exces, iar asta probabil că înseamnă ceva. Se mai zice şi că erau îndrăgostiţi unul de celălalt, că fiul Lucreziei, Ercule, ar fi fost şi fiul lui Cezare, şi că tatăl lor, papa Alexandru Borgia, ar fi ajuns şi el în patul propriei fiice. Dar astea sunt deja alte istorii. Noi ne vom opri aici doar la legendarele mâncăruri de anghinare ale celor doi fraţi, adunate în „Cartea de bucate a Lucreţiei Borgia”. Cu atât mai „legendare”, cu cât Lucrezia le asezona, pe lângă sare, piper şi zeamă de lămâie cu... arsenic.

Anghinare umplută
Nu ştiu excact unde au descoperit cei doi autori ai cărţii reţetele Lucreţiei Borgia. Ei pomenesc de ani de studiu în arhivele italiene, iar eu nu am de ce să nu le dau crezare. Trebuie să vă spun însă că nici una dintre mâncărurile cuprinse în volum nu conţine, la ingrediente, otravă. Domnilor, puteţi mânca liniştiţi, dacă vreodată consoarta vă găteşte după ea Anghinare umplută, pregătită la aburi..., de exemplu. Şi ca să nu vă reţin mult, vă transcriu şi eu reţeta. Ai nevoie de patru bucăţi mari de anghinare (din varietatea „romana”, cu „floarea” mare), 8 felii de pâine, tăiate în cuburi mici, o ceapă, tăiată felii, 100 ml ulei de măsline, 75 g brânză Romano, rasă, 75 g parmezan ras, doi căţei de usturoi zdrobit, două linguriţe de sare, o jumătate de linguriţă de piper măcinat.

Se taie mai întâi ghimpii anghinarei cu foarfeca specială pentru bucătărie, apoi planta se taie în două, pe lung, şi se pune la fiert cu puţină apă, timp de 10-12 minute (doar ca să se înmoaie), după care se scoate din apă şi se lasă la scurs într-o strecurătoare sau pe un plan înclinat. Restul ingredientelor se amestecă foarte bine, după care se umplu jumătăţile de anghinare, care se pun din nou într-un vas termorezistent (de fontă, de lut sau de sticlă), cu grijă să nu se verse umplutura. Se mai toarnă puţină apă (nu trebuie să le acopere) şi se dă la cuptor, la foc foarte mic, timp de aproape două ore. Dacă e nevoie, se mai adaugă apă, dar puţin câte puţin. Nu se învârte vasul, dar se poate scutura, din când în când, ca să nu se prindă.

Mi-o imaginez pe Lucreţia Borgia gătind anghinare romană, îmbrăcată în ţinuta străvezie în care a pictat-o Bartolomeo Veneziano... E provocatoare. Şi-mi imaginez cum vreunul dintre nenumăraţii săi amanţi nimereşte fără veste în bucătărie, speriind-o (gingaşa căprioară!). Ce reacţie credeţi că va avea? Va lua de pe masă foarfeca pe care a folosit-o pentru a tăia ghimpii plantei şi o va înfige în pieptul nesăbuitului? Sau îl va ispiti să mănânce din bucatele ei, nu înainte de a adăuga un grăunte de arsenic din inelul cu otravă pe care-l poartă pe deget, ca să... sporească gustul căţeilor de usturoi?