Floarea din insulă

Insula grecească Tinos, scăldată de apele Mării Egee. Prea puţin cunoscută de turiştii europeni şi totuşi atât de minunată… Sute de kilometri de drumuri romane şi bizantine ce leagă astăzi satele pitoreşti din miezul insulei, o panoramă ameţitoare asupra Mării Egee, privind către Mykonos de sub un umbrar dintr-unul din satele insulei, Arnados, Dio Horia sau Triandaros. Peste 1.000 de căsuţe pentru porumbei, case în adevăratul sens al cuvântului, cu un etaj sau două, construite nu doar din lemn, ci şi din piatră sau marmură, împodobite cu forme geometrice şi stilizări ale astrului zilei (multe dintre ele datează cu secole în urmă, atunci când veneţienii ajunşi aici au început să crească porumbei pentru a-i transforma apoi în delicatese pe măsura ofertei nobililor).

Dar poate cea mai mare tentaţie a Insulei Tinos o veţi descoperi în Komi, satul care găzduieşte an de an în luna mai Festivalul anghinarei. Şi nu întâmplător, pentru că doar aici, în Arhipelagul Cicladelor, se găsesc cele mai delicioase anghinare din întreaga lume. Aproape 10.000 de inflorescenţe se strâng pentru marea petrecere, iar după ce sunt curăţate şi gătite în zeci de feluri sunt oferite turiştilor, o mostră de ospitalitate grecească. Marinate, prăjite pe grătar, umplute (se prepară o umplutură de carne tocată şi brânză, iar apoi anghinarele se scufundă într-un sos din smântână şi nucşoară), gătite împreună cu fasole, mazăre, creveţi, iaurt, peşte sau carne de miel, adăugate în salate, pilafuri sau între foi de plăcintă.  De multe ori se servesc pur şi simplu alături de sosuri sau se decorează platourile pentru mesele festive.

Cea mai întâlnită reţetă este însă cea de omletă cu anghinare, una foarte simplă, dar surprinzătoare datorită prospeţimii sucului de lămâie şi frăgezimii anghinarei. Asta dacă este depăşită cu succes partea cea mai cumplicată: curăţarea. Mai întâi se taie în jumătate, transversal, anghinarea. Se vor observa trei straturi: unul verde (frunzele groase ale inflorescenţei, foarte amare care pot fi tăiate uşor la vârf cu o foarfecă sau se îndepărtează), altul galben (cel mai gustos) şi cel din mijloc violet. Se îndepărtează cu o lingură partea violetă şi se vor obţine ceea ce bucătarii numesc „inimi de anghinare”. Se freacă fiecare cu lămâie şi se ţin în apă rece pentru a preveni oxidarea. Se fierb în apă cu suc de lămâie până când se înmoaie, căpătând consistenţa unui cartof fiert. Cât despre gust, ar putea fi asemănat cu cel al sparanghelului sau chiar al ţelinei, iar dacă este coaptă pe grătar capătă o nuanţă dulceagă. Se mai adaugă ouăle bătute peste anghinarea fiartă şi tăiată cubuleţe, presărându-se şi câteva fire de ierburi aromatice mediteraneene.

Italienii au descoperit şi o altă întrebuinţare a anghinarei, fiind unul din cele 13 plante care intră în compozţia unui lichior aperitiv - Cynar. O intensă culoare maronie şi un gust uşor amar ce poate fi atenuat prin adăugarea sucului de portocală sau de lămâie.