Covidul desenat de o româncă, apreciat în Turcia 

Face minuni din puncte. Folosește de 22 de ani “punctilismul”, o tehnică învățată în facultate. Pe vremea lui Ceaușescu, a reușit să participe la o expoziție în străinătate, pentru că toată lumea a crezut că Simona Constantinescu este numele unei italience.  

"De la 5 ani, îmi plăcea să desenez tot ce mă înconjura, tot ce era viu colorat. Îmi era teamă când tuna și fulgera. Mă băgam în cămară, printre borcanele de dulceață, și desenam. Îmi plăcea la nebunie. Pentru mine, pasiunea mea e oxigen, a desena înseamnă a respira. Iubesc punctele acelea. Sunt seva vieții. Trecerea de la lumină la umbră seamănă cu o galaxie prin care mă plimb în fiecare zi”, povestește Simona.   

Familia nu a încurajat-o pe acest drum, dar pasiunea era atât de mare, încât nu a mai ținut cont de părerea familiei și a absolvit Arte Plastice. Prima expoziție a deschis-o la Suceava, la vârsta de 16 ani, la Cântarea României, cum era moda pe vremea lui Ceaușescu. Se întâmpla în 1982. Au urmat și altele. La doar 18 ani, a participat la prima expoziție în străinătate. “Nu am avut succes de la început, dar am fost invitată și altădată, chiar dacă lucrările nu erau la un nivel foarte elaborat. La noi, arta plastică era foarte obturată, străinii și-au dat seama că am talent și pot face față unui alt nivel. Plus că au crezut că Simona Constantinescu e un nume italian. Am avut norocul să am alte perspective".  

Cel mai bine i-a mers în primii ani după Revoluție, când toată lumea era pasionată să facă ceva și era loc pentru afaceri. Atunci, a făcut și ilustrație de carte, a avut chiar și o editură, dar a fost nevoită să o închidă când s-a introdus TVA pe carte. 

Se poate trăi din artă în România? “Nu, sub nicio formă. Nivelul de trai fiind foarte slab, omul de rând se gândește la problemele existențiale, mâncare, facturi, nu îi rămân bani de tablouri. Am prieteni foarte mulți care îmi cunosc lucrările, dar își cumpără tot din Obor tablouri pentru că percep că trebuie să aibă în casă o căprioară lângă un râu și un munte. Eu nu mai pictez peisaje sau natură statică. Am descoperit că e mai interesant să creezi ceea ce îți inspiră un obiect, fiecare obiect are sufletul lui și poți să creezi o lume a lui, cum spunea Turgheniev".  

Nu aleargă după premii, dar participă la concursuri din pasiunea de a-și deschide orizontul, de a avea acces la o gândire grafică mai elevată. Face pictură, grafică, ilustrație de carte, grafică umoristică. Cel mai mult a impresionat-o Argentina. "Argentina a fost o surpriză extraordinară, a fost cea mai frumoasă experiență. Acolo sunt oameni de un optimism extraordinar, emană atâta fericire și bunădispoziție încât ai senzația că îi cunoști de 100 de ani. Singura țară pe care aș vrea să o mai văd ar fi Egiptul".   

Simona Constantinescu are 55 de ani și, de când se știe, este fascinată de lumină. Deși face multe portrete, nu o pasionează personajele, ci mai degrabă o frapează cum bate lumina în ochii lor, cum primește ochiul lumina.  În 2015, a luat premiul special la un concurs de grafică închinat lui Mihai Eminescu, în 2016 a fost premiată în Argentina, în 2019 a fost invitată la o expoziție a revistei Tintin. Chiar și în 2020, anul pandemiei, a primit o diplomă în Turcia pentru o lucrare cu reprezentarea coronavirusului.  

"Nu îmi place să fiu în centrul atenției. Stau în cochilia mea și desenez.  Am setea de a desena și mă bag în constelația mea până mă eliberez . Sunt ca un vulcan, după ce a curs toată lava din mine pe hârtie, mai și comunic, apoi intru din nou în cochilia mea. Acesta e traseul pe care îl are orice artist plastic".