x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Arte Vizuale Marin Sorescu şi lumea din "La lilieci"

Marin Sorescu şi lumea din "La lilieci"

06 Apr 2010   •   00:00
Marin Sorescu şi lumea din "La lilieci"
Sursa foto: Arhiva Muzeului Literaturii Române/

Vă oferim un interviu realizat de Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, cu fratele scriitorului, George Sorescu, în care sunt scoase la iveală poveşti şi întâmplări din anii copilăriei şi gânduri despre volumul "La lilieci". "La lilieci" s-a născut "din dorul de ţară"...



"S-a născut din dorul de ţară"
Într-un interviu realizat de Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, cu fratele scriitorului, George Sorescu, poveşti şi întâmplări din anii copilăriei şi gânduri despre volumul "La lilieci" sunt scoase la iveală. "La lilieci" s-a născut "din dorul de ţară"...

● Sorina Sorescu: Întrebat, în interviuri, despre geneza ciclului "La Lilieci", Marin Sorescu răspundea că "s-a născut din dorul de ţară". Cel puţin Cartea întâi, scrisă în timpul stagiului de studii în Statele Unite din decembrie 1971-mai 1972. Vorbind în engleză, exersând sonoritatea unui cuvânt, îşi amintea vorbe vechi, uitate, din Bulzeştiul natal. Şi totuşi, "Liliecii" nu sunt doar produsul rememorării spontane, ci şi al unor cercetări documentare desfăşurate pe parcursul mai multor decenii. În artă, efectul de spontaneitate se obţine printr-un îndelungat efort.
● George Sorescu: În America, probabil că a găsit formula estetică, dar pasiunea de a colecţiona material lingvistic şi etnografic era, pentru Marin, mult mai veche, încă din anii de liceu, când a început prin a culege folclor.


● S.S.: Activitate către care, din câte ştiu, l-aţi îndrumat.
● G.S.: Da. Au rămas la mine, de prin '52-'55, patru caiete ale lui  Marin (pe coperta unuia dintre ele este şi un titlu: Marafeturi), care  cuprind însemnări, bruioane, precum şi câteva doine şi balade populare.


● S.S.: Culese din Bulzeşti?
● G.S.: Din Bulzeşti, dar şi din alte zone - Bacău, Sibiu, Cluj -, pe  unde era purtat de multele comisii de al căror aviz a avut nevoie, ca  absolvent de liceu militar, ca să revină la viaţa civilă şi să se înscrie  la Facultatea de Filologie.


● S.S.: Cum scria Marin Sorescu în anii cincizeci? Debutul în volum avea să survină abia în deceniul următor, uşor întârziat faţă de debuturile celorlalţi scriitori şaizecişti.
● G.S.: A început să scrie devreme. În liceu, înfiinţase deja un cenaclu literar. Dar primele sale exerciţii literare au fost în vers izometric, pe model clasic şi romantic: rondeluri, epigrame, sonete, un  poem romantic, "Expatriatul" (dedicat lui Bălcescu).


● S.S.: Probabil şi ca reacţie la "actualitatea" realist-socialistă, refăcea, instinctiv, mai întâi evoluţii ale literaturii secolului al XIX-lea. Înainte de a-şi găsi nota originală, ontogeneza repeta filogeneza...
● G.S.: Când era student la Iaşi, a început să publice în reviste: în Iaşiul literar, Tânărul scriitor, Tribuna (din Cluj). În Iaşiul literar a publicat o suită de cronici fanteziste. Apoi, la Bucureşti, a publicat  cronici literare şi cronici teatrale. În ultima vreme, am restituit pentru istoricii literari această etapă, publicând (din păcate, postum) câteva volume de încercări literare ale lui Marin Sorescu de dinainte de "Singur printre poeţi".


● S.S.: Parodiile din volumul de debut ar fi lăsat de atunci să se vadă studiul prealabil de prozodie.
● G.S: Marin a revenit şi la maturitate, în anii '80, la rigoarea  formală a sonetului, în "Fântâni în mare" şi "Apă vie, apă moartă". Pentru critici însă a fost surprinzătoare restituirea acestei etape de versificaţie clasică de la începutul activităţii sale literare, ca şi cum modernitatea operei lui s-ar reduce la versul liber.


● S.S.: Despre modernitatea - sau postmodernismul - formulei "Liliecilor" criticii au vorbit şi vor mai vorbi. Aş vrea să ne evocaţi rădăcinile lor în trecut (şi anume: în trecutul unei familii şi al unei comunităţi; comuna Bulzeşti, cum îi plăcea să spună). Ce rol a jucat Nicoliţa Sorescu în elaborarea ciclului "La Lilieci"?
● G.S.: Nicolina Sorescu, în acte. Să-ţi povestesc. Cred că s-a întâmplat înainte de plecarea lui Marin la Universitatea din Iowa -  prin 1970, parcă. Îmi scrisese de dinainte că vrea să mă viziteze la  Craiova, dar, neapărat, s-o aduc şi pe Mama de la Bulzeşti. Dorea să  vorbească ceva cu amândoi. În fine, vin la mine, în vechiul meu apartament de pe 6 Martie. După-amiază, îi spun lui Marin că am gata pentru publicare un volum de proză (povestiri şi nuvele) în care am  valorificat obiceiuri şi eresuri rurale: "Neodihna vămilor" (aveam să-l  public mult mai târziu, în 1991).


● S.S.: Când şi-a anunţat vizita şi a insistat să fie de faţă şi bunica, voia deja să vă vorbească despre un proiect similar?
● G.S.: Nu ştiu, poate... Dar discuţia asta a fost, înainte să plece în  America. Intrând în bucătărie, Mama: "Ce vorbiţi, mă, aci?" "Uite ce  zice George" îi răspunde Marin. "Aş vrea să scriu şi eu aşa ceva". Mama: "Mă, Mărine, păi să-ţi povestesc eu!" Cine putea bănui atunci că din spovedania noastră, minoră, îi fulgera ideea unei opere de  largă cuprindere, în care generaţii de bulzeşteni să fie derulate scenic, în tablouri atât de vii?


● S.S.: Nicoliţa Sorescu este unul dintre naratorii din "La Lilieci".
● G.S.: Mai mult. E principala sursă de informaţie, la nivelul tuturor volumelor. Şi ceilalţi naratori - în ipostazele lor rurale de târzii  sibile şi şeherazade târzii - vin tot din memoria homerică a Nicolinei Sorescu. În perspectivă, Marin descoperea în mama un înzestrat  povestitor ce cumulase un fond bogat de trăiri şi întâmplări pe care, încântat, începea să le prelucreze, în felul lui.


● S.S.: Cum povestea Nicoliţa Sorescu? Şi cum îi prelucra poetul povestirile?
● G.S: Mamei îi plăcea să povestească. Amintirile ei coborau în trecut câteva generaţii şi acopereau câteva sate. Multe întâmplări le ştia  de la tatăl ei, George Ionescu, notar în Bulzeşti, şi, peste deal, în Balota.


● S.S.: Moşu, în "La Lilieci".
● G.S.: Da, Moşu însemna, în graiul local, bunic (bunic sau unchi, ca  Moşu Pătru). Maica şi Baba erau cele două bunici ale noastre. Apar şi  ele în "La Lilieci". Ca să revin, Moşu Gheorghe, bunicul matern, făcuse, în prima jumătate a secolului, "naveta" între cele două sate. Călare pe o iapă albă. Mama i-a înregistrat poveştile şi le spunea mai departe.  Iar Marin reţinea ce-l interesa pe el: sintagma rurală, aforismul colţuros, expresia veche, venită din adâncuri, supravieţuind cu alte înţelesuri. De aceea, Mama era uneori contrariată de întrebările lui. De exemplu, într-o scrisoare din 1974, îi cerea să facă o listă cu poreclele din Bulzeşti.


● S.S.: O listă în scris?
● G.S.: Da, i le-a scris pe un caiet dictando, îl mai păstrez şi acum.  Dar i-a şi reproşat: "Mărine, mai scrie şi d'ele bune, că ne-ai făcut  dracu' de râs. Suntem şi noi de neam". Apăruse primul volum din  "La Lilieci" şi vecinii începuseră să murmure, pentru că nu se simţeau  flataţi de prezentare.


● S.S.: În Cartea întâi, cel puţin ca declaraţie de principiu, "Duminica, oamenii nu au porecle". Lista despre care vorbiţi e valorificată în "Cine mai trece pe drum" din Cartea a doua. Bineînţeles că nu era nici o intenţie ofensatoare din partea lui Marin Sorescu. "La Lilieci" este un elogiu al Bulzeştilor.
● G.S.: Porecla era o modalitate de identificare a unei ramuri de familie şi, literar vorbind, o sursă de expresivitate. Şi noi eram "ai Nicoliţei a lui Fănică al lui Ion Bălan Sorescu". Porecla noastră era Bălan, inclusă în numele bunicului patern. Pe Marin îl interesa anecdoticul cotidian, dar îl interesau şi genealogiile, cu stratificarea generaţiilor şi fabulosul arhaic conţinut. Surprindea comicul, dar şi tragicul. Le structura literar şi în acelaşi timp, le confrunta pe teren.
 Limbajul şi fizionomiile au, la el, un pronunţat caracter scenic, fără  însă a li se altera esenţa, în derulările lor reale şi imaginare. Ani în şir,  alte investigări...


● S.S.: Mă gândesc la alte personaje-naratori care revin frecvent în "La Lilieci".  Au existat în realitate? Memorabile sunt intrările în scenă ale Măriei Bălii, de pildă, în "Rânduieli".
● G.S.: Măria Bălii şi Nea Florea, soţul ei, erau vecinii noştri, amândoi buni prieteni cu Tata. Ne-au rămas foarte apropiaţi şi după  moartea lui. Săraci, dar se ajutau reciproc cu Mama. Florea Truşcă  Bălănescu luptase împreună cu Tata în primul război mondial, la  vânători de munte. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Munţii Caşinului...  Măria Bălii copilărise cu Tata. Ea dădea poreclele şi tot ea a dat şi  numele "La Lilieci" cimitirului vechi al satului. Îi zicea unuia care  nu se căsătorise până la cincizeci de ani: "Nu mai lozî, Târziule, pune  mâna şi însoară-te că te duci curând la lilieci". Cimitirul era înconjurat cu un gard vegetal de lilieci.


● S.S.: Altă apariţie de neuitat, Moşu Pătru, cu expresiile lui de mirare "Má"  şi "Machea", foarte dificil de transcris.
● G.S.: Petre Sorescu din cătunul Mătăsoaia era vărul lui Ion Bălan  Sorescu. Văr cu Bunicul, dar de vârsta Tatei (fuseseră împreună în  război). Moşu Pătru ne povestea despre venirea Soreştilor în Bulzeşti, cu generaţii în urmă. Poveşti pe care le aflase de la tatăl său, Stan.  Stan le ştia de la tatăl său, Cornea, şi tot aşa: o legendă de familie, probabil adevărată, transmisă pe cale orală şi care coboară cu cel  puţin jumătate de secol înaintea primelor atestări documentare.


● S.S.: În "Vâlnicul de lână"...
● G.S.: Soreştii au fost neam de păstori din Mărginimea Sibiului. O  ramură a ajuns, prin transhumanţă, în Vâlcea şi în nordul Doljului,  alta în Gorj, alta în Buzău (ramura din Buzău e cea mai densă demografic, dar şi în Bulzeşti sunt 25 de familii cu acest nume). Am  descoperit şi în genealogia lui Cârlova o Elena Sorescu, dar asta prin  cercetare istorico-literară. Când eram copii, Moşu Pătru ne povestea  despre doi fraţi ciobani, Radu şi Murgu. Unul a rămas în Alunu, celălalt a coborât către Seci (platoul de deasupra Bulzeştilor). S-a căsătorit cu Sora (provenită dintr-o altă familie de păstori, Sora) şi au avut şase băieţi. După moartea lui Murgu, Sora Sorescu s-a stabilit în sat şi, împreună cu fiii ei, a cumpărat pământ. O mie de stânjeni - spunea Moş Pătru -, pe curele de pământ, din hotarul pădurii Parchetului (pădurea statului), până la Dobreţ. Drumul pe care cobora cu oile din Seci se numeşte Ungureanca.


● S.S.: Se mai regăsesc toponimele din "La Lilieci" pe harta actuală a Bulzeştilor?
● G.S.: Parţial. Vatra veche a satului era la Sălişte, cu doi kilometri  la răsăritul Bulzeştilor de acum. Au mai rămas acolo doar biserica  (o biserică din lemn, refăcută în 1812) şi cimitirul La Lilieci. Satul a  fost strămutat în 1871, paralel cu pârâul Frăţila şi perpendicular pe  drumul care lega Craiova de Râmnicu Vâlcea.


● S.S.: Adică aliniat. De aici, şi expresia "pe linie", frecventă în "La Lilieci", linie însemnând strada principală.
● G.S.: Sunt multe expresii cu etimologii pierdute, pe care Marin a  reuşit să le readucă la viaţă. Prin reconstituire istorică sau prin invenţie. "Datul în jujeu", spre exemplu. Expresia nu este din Bulzeşti,  ci din zona Băileştilor. Marin a auzit-o la o nepoată a soţiei mele şi a  relocalizat-o în Bulzeşti, folosind vechi personaje ale Liliecilor: Măria Bălii.


● S.S.: Iar câinele Lulu e adus, în pagină, din prezentul redactării poemului şi din... curtea casei de la Bucureşti, din ambientul domestic al autorului.  Mă gândesc că această tendinţă de amestec al planurilor se acutizează în ultimele cărţi ale "Liliecilor", ca şi tragismul registrelor, de altfel. S-ar putea să aibă legătură şi cu pierderea relaţiei directe cu naratorul central. Nicoliţa Sorescu a murit în 1984. A dispărut astfel ancora în trecut a limbajului şi a întâmplărilor din "La Lilieci". E posibil ca poetul să fi avut, atunci, un moment de ezitare dacă să continue sau nu seria volumelor. Cartea a patra a apărut abia în 1988, la opt ani distanţă de Cartea a treia, şi se încheie cu "Vedenie", un tulburător epitaf construit pe suprapunerea mai multor epoci. Cartea a cincea, apărută după alţi şapte ani, în 1995, reia motive din primele volume şi le amplifică până la viziuni fantastice. Imaginea roţii de foc apare şi în "La strigat" (Cartea întâi) şi în "Cercul" (Cartea a cincea). Dar ce diferenţă între etnografismul primului şi deschiderea
 parabolică a celui de-al doilea...
● G.S.: Povestea cercului de foc eu i-am spus-o, prin anii '60-'70. Văzusem într-un sat din Banat, Pârvova, roţi de car rostogolindu-se aprinse pe o coastă de deal. Un ţăran de acolo comenta,  râzând, că au venit de pe Marte să inspecteze stadiul colectivizării.
 De fapt, este un vechi obicei popular, care existase până la începutul  secolului şi la Bulzeşti, de lăsatul postului. Dar mi-a plăcut şi explicaţia ironică, "modernizată" (extraterestră şi... politică). Şi, într-adevăr, Marin a folosit diferit motivul în cele două volume. El a  căutat o formulă originală de epopee, nu prin reluarea modelelor clasice (Homer, Vergilius), ci retopind materialul etnografic într-o viziune parabolică proprie.

×
Subiecte în articol: biblioteca pentru toţi