Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vasile Alecsandri este scriitorul care s-a bucurat în timpul vieţii de admiraţie, recunoaştere şi popularitate neegalate până atunci. Succesul operei sale era incontestabil, a fost tradus în mai multe limbi, i-au fost jucate piesele, a fost membru al Societăţii Academice Române, membru onorific al Societăţii, "Junimea", a primit distincţii şi onoruri, a fost adulat şi aplaudat. În 1870, însuşi Eminescu i-a omagiat activitatea, închinându-i versuri memorabile în "Epigonii": "Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,/ Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,/ Ce cu basmul povesteşte, veselul Alecsandri". După ce i-a fost decernat marele premiu al latinităţii la Montpellier, (distincţie care l-a făcut să devină eroul naţiunii) în 1878, autorităţile au hotărât ca o stradă din Iaşi să-i poarte numele. Era, într-adevăr, o recunoaştere fără precedent, fiind primul premiu internaţional din istoria literaturii române. Alecsandri a devenit bardul de la Mirceşti. Premierea poetului din Carpaţi la Montpellier, pentru "Cântecul gintei latine", însemna recunoaşterea europeană a valorii spirituale româneşti. "Ginta latină e regină/ Într-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină,/ Lucrând prin timpii seculari (...)".
Alecsandri trăieşte cu luciditate intensitatea destinului său, mărturisind: "Domnilor, a fi poet este favoarea soartei; însă a fi poet aclamat, îmbrăţişat în gradul ce mi-a fost dat mie, a fi poet care în cursul vieţii sale să fie încoronat, aceasta este o favoare din cele mai rari pe lume. (...) Orice ar fi, mă simt onorat de a fi poetul iubit al ţării mele." Într-un discurs rostit la Academie în 1881, Alexandru Odobescu îl consideră pe Alecsandri cel mai mare poet al românilor. Macedonski reacţionează nervos, minimalizându-l pe bardul de la Mirceşti şi acuzându-l de tiranie literară. Alecsandri a rămas scriitorul cel mai venerat în epocă până spre 1880, când s-a impus Eminescu. S-a spus atunci că Alecsandri este eclipsat, iar domnia sa a replicat în versuri: "E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine." Cu o rară şi nobilă forţă morală şi sufletească, Alecsandri recunoştea că în literatură nimeni nu poate lua locul nimănui, şi mai presus de atât, gândea supremaţia valorii deasupra destinului individual.
În calitatea sa de ministru al Afacerilor Străine a făcut cunoscută dorinţa unionistă a românilor, pe lângă suveranii marilor puteri europene ale vremii. Persuasiunii şi carismei diplomatului Alecsandri s-a datorat recunoaşterea Unirii Principatelor. I se datorează, de asemenea, îndemnul la unitate "Hora Ardealului" devenită "Hora Unirii" care emoţionează, revitalizează, cucereşte întreaga suflare. Se cânta pe străzi, în cafenele, în locuri publice şi, spun cronicile timpului, boieri, negustori, oameni din popor se prindeau în horă acolo unde se auzea: "Hai să dăm mână cu mână/ cei cu inima română!". Implicat în mişcările de la 1848, Alecsandri a fost, cum îl numea G. Călinescu, "un revoluţionar optimist". Înflăcărarea sa a rodit şi în literatură, şi în politică. În ambele ipostaze ale eului său, de scriitor şi de om politic, Alecsandri a fost un revoluţionar. Splendid îl caracterizează Mircea Ghiţulescu: ,,...omul drept şi loial care era Alecsandri, dar şi omul de lume cu lustrul misiunilor diplomatice şi al ambasadelor europene, şi-a găsit totdeauna echilibrul în propria stabilitate, dar şi în practica îndelungată a bunelor maniere." ("Alecsandri şi dublul său", Editura ,,Albatros", 1980)
În 1840, Vasile Alecsandri a preluat, alături de Costache Negri, conducerea Teatrului din Iaşi. Piesele sale au constituit temelia pe care s-a construit dramaturgia românească. Premiera spectacolului "Iorgu de la Sadagura" a fost primul succes de public răsunător, al unui autor dramatic român. Piesa este un pamflet dramatizat, în care autorul caricaturizează excesul de neologisme, denunţându-l ca pe o formă a snobismului şi spoielii de cultură. Confruntă tendinţele limbajului vremii, apărând limba firească, limpede, autentică, autohtonă. De altfel, multe pagini din comediile lui Alecsandri satirizează excesul poliglot pe care îl înfăţişează a fi obositor, forţat, hilar şi chiar xenofob. Alecsandri i-a purtat o mare preţuire şi prietenie celui care a fost un multilateral om de teatru, Matei Millo, pentru care a scris seria "Chiriţelor". Primul personaj dramatic construit ca tipologie distinctă, memorabilă, originală, în toate ipostazele sale este Chiriţa, cea interpretată pentru prima dată, în travesti, de Matei Millo. Chiriţa, personaj de mare popularitate în teatrul autohton de la jumătate secolului al XIX-lea, a avut, în timp, o carieră glorioasă. Publicul o ştia în Iaşi, în provincie, în voiaj sau în balon, dar madama era peste tot. Chiriţa este întruchiparea satirică a parvenitei. Aşa ignorantă, preţioasă şi ridicolă (uneori până la sublim), nu precupeţeşte nici un efort în încercarea de a-şi depăşi condiţia. Îşi însuşeşte practici precum ora fixă a mesei, scrisoarea adusă pe tavă, bolul cu apă caldă etc., nereuşind să înţeleagă că formele de manifestare exterioară nu induc şi nu înseamnă civilizaţie autentică. Este dintre cei al căror potenţial se opreşte la "a părea", nu la "a fi".
Alecsandri care îi cunoştea personajului trecutul şi îi trăia prezentul, i-a imaginat şi viitorul, scriindu-i lui Millo în 1874: "Tipul Chiriţei va rămâne în repertoriul nostru şi va fi exploatat cu succes, căci este o baie nesecată. Aşa, de exemplu, ce-ar plăti o Chiriţă care s-ar întoarce de la Cameră? O Chiriţă politică? O Chiriţă gheşeftară? Toate acestea, bine tratate, ar avea succesuri (sic!) sigure."
Alecsandri a călătorit foarte mult, de-a lungul Europei, revenind constant la Mirceşti, acolo unde îşi avea conacul, proprietatea, identitatea. A fost prima persoană cunoscută, care a dezrobit ţiganii de pe moşia sa. A fost primul care a cules din folclor "Mioriţa", a fost primul scriitor care a cunoscut succesul de public. A îmbărbătat neamul românesc, ca nimeni altul. Pesemne că tare bucuros ar fi să ştie că n-a fost uitat.
