"Bunavestire" a prevestit o schimbare.

Miercuri, 25 mai, va aparea volumul al doilea al romanului Bunavestire, de Nicolae Breban, in colectia "Biblioteca pentru toti'. Despre istoria acestui roman, despre romanul romanesc contemporan, despre prietenia scriitorilor generatiei ‘60 si despre viitorul literaturii romane, am stat de vorba cu academicianul Nicolae Breban.

● Jurnalul National: E Bunavestire romanul de care sunteti cel mai legat? Dar Grobei personajul cel mai ... brebanian?
● Nicolae Breban: Sunt foarte legat de acest roman, de Bunavestire si mai ales de lupta teribila, as zice aproape inumana, de a-l vedea publicat in tara in care m-am nascut, asa cum e legat un parinte de unul dintre copii pentru care a suferit cel mai mult. Or, azi mi se imputa de catre unii tocmai aceasta lupta, aceasta "suferinta', care, e drept, in alte oglinzi poate lua forme ciudate - pentru cei necreatori, pentru cei care nici macar o data in viata nu au luptat cu "imposibilul'. Cel social, bineinteles. Cel agresiv!

● Ce a prevestit Bunavestire?
● A prevestit cu siguranta o schimbare de stil al autorului, care s-a vazut dupa aparitia, in t81, a romanului Don Juan si apoi prin aparitia, in t84, a Drumului la zid: o constructie epica ampla si arida, total atipica problematicii romanului autohton si care a avut "norocul" sa apara in comunism : sute si sute de studenti, mii de profesori si de intelectuali l-au citit si-l citeaza...

● Recent am aflat ca CNSAS va considera colaborator al Securitatii. Singurele dovezi ar fi transcrierile unor discutii avute cu generalul Plesita, discutii pe care nu le-ati negat. In acelasi timp, ati fost urmarit de Securitate, si nu putin timp. Lumea de azi nu mai este atenta la nuante, nu are datele, si nici nu-i interesata de asta, sa puna lucrurile in contextual de atunci. Ea pune etichete. Cum veti scapa de eticheta de "colaborator al Securitatii'?
● Astept in Septembrie decizia justitiei. Pana atunci constat cu intima satisfactie unele opinii ale unor colegi, prieteni sau nu, ale unor jurnalisti sau insi pe care nu-i cunosc care nu se grabesc sa ma acuze in absenta evidenta a probelor materiale sau oculare. (Doar n-o sa credem inca o data rapoartele ofiterilor insarcinati sa destabilizeze si sa submineze increderea cetatenilor in propria lor judecata. Rapind cu viclenie si uneori cu brutalitate caracteristica dreptul oricarui om la demnitate, la respectul de sine). Intre afirmatia unui cetatean care a fost strans cu usa, sicanat si nu rareori maltratat, in inchisoare sau in asa-zisa libertate, si cea a unui politist-politic, eu voi fi totdeauna de partea acelui cetatean.

● Suntem noi, romanii, o exceptie, de vreme ce ne preocupa mai mult trecutul decat viitorul? De ce nu ne putem rupe de trecut, de ce nu ne despartim de el, fie razand, fie plangand?
● Nu, eu nu sunt de parere ca ne preocupa excesiv trecutul, mai bine zis, eu cred ca ne preocupa mai ales un "fals trecut'; o caricatura a lui, dupa un scenariu sau altul pe care le aruncam in sarcina acestuia, a trecutului apropiat, nu rareori dupa interese politice sau de grup. Asa cum comunistii, intr-o jumatate de secol de putere discretionara nu au fost capabili sa puna la punct si sa tipareasca o Istorie a partidului lor, tot asa, noi, cei de azi, nu suntem capabili sa-i descoperim pe acei istorici si analisti gravi, priceputi, apti de a ne lumina cat de cat asupra celor pe care le-am indurat. Pe care le-am trait, cateva generatii la rand. Adesea noi facem dintr-o asa-zisa analiza a trecutului un program de partid sau un contencios nemilos, o rafuiala mai mult sau mai putin "distinsa', apta nu de a clarifica lucrurile, ci de a pava cariere iuti, uneori la fel de nemiloase ca cele din trecut.

● Comentati randurile urmatoare: "Am convingerea ca Breban este esential apolitic. El concepe viata sociala exclusiv ca pe un camp de observatie literar, iar contactele sale cu societatea si autoritatea au importanta in masura in care ii promoveaza sau ii compromit opera. Nu este si pozitia mea, dar las in sarcina eticienilor calificati, dupa cum se stie extrem de bine reprezentati in tara noastra, aprecierea acestei pozitii.' Cum va raportati la ele, stiind ca, in eseurile dumneavoastra va revendicati de la Scoala Ardeleana, de la pasoptisti si de la ideea lor ca, prin cultura, faci, de fapt, cea mai inalta politica nationala?
● Observatia de mai sus a lui Ionel Vianu este justa. "Angajamentul' meu, ca sa vorbesc in stilul stangii franceze de pe vremea lui Sartre, e vizibil mai ales in confesiuni, violente sau nu, si in amplele eseuri. Acolo am fost si raman un "intarziat pasoptist' sau un neo-romantic. Adica sunt profund si dramatic convins ca o tara nu se poate ridica din ruine – fizice sau morale, cum e cazul Romaniei dupa un razboi distrugator si o ocupatie ideologica bolsevica, contrara nu numai traditiei dar si valorilor in care ne-am constiutit - fara un efort al tuturor, fara ceea ce numesc eu un alt "idealism'. Fara de ceea ce am numi "gratuitate' in sfera relatiilor sociale si umane, capacitatea unor indivizi si a unor structuri de a actiona dincolo si uneori contrar intereselor lor imediate si materiale. Capabile de a amana "razbunarea' pentru mai tarziu, oricat ar fi aceasta de dreapta si de necesara. Si mai ales cand sub protectia acestui, sa-i zicem, nobil impuls, nu rareori se ascund si actioneaza interese de clan. Sau de putere politica, economica, iredentara etc.

● Ati castigat din literatura sau literatura a castigat de pe urma dumneavoastra?
● Eu am castigat cu siguranta; mult, enorm. Ce a castigat literatura sau cultura romana se va vedea abia dupa ce eu nu voi mai fi; ca persoana fizica, se intelege, germene al atator neintelgeri si gafe, erori, cu siguranta, legende si supozitii, unele de un savuros fantasmagoric. Eliberati deopotriva, atat eu cat si inteligentii mei contemporani, de o persoana care si-a luat se pare prea in serios vocatia - inca o data, intr-un pur stil pasoptist sau neo-romantic ! - scriind "prea mult' intr-o tara sau provincie in care se scrie "putin si bine', dar si propriul sau destin. Convins ca putini altii ca viata este unica si, conform maestrului meu din tinerete, Nietzsche, convins ca norocul nostru se afla si trebuie sa-l cautam aici si nu intr-o alta viata. Si eu urmandu-i invatatura, afurisita de comunisti si pe care romancierul Breban a pus-o in exerga la primele sale carti, am spus da existentei, oricare si oriunde ar fi, fara rezerve si adeseori cu o bucurie si mandrie insuportabile...

● Romania. Teritoriul genurilor minore?
● Fals. In conformitate cu cele afirmate mai sus si in conformitate cu cunoscuta si legendara mea "megalomanie', a "egoului meu umflat', care, e drept, m-a ajutat sa inving in multe momente de criza care pareau realmente fara iesire, nu pot sa accept ca locul, limba si stirpea care m-au "ivit', m-au "facut posibil', sunt minore. Si ca o provocare am ales, din campul literelor spre care ma simteam atras din prima tinerete, genul cel mai dificil - romanul. Si, mai ales acea specie a romanului modern care inseamna constructie. Convins inca de pe atunci ca daca literatura romana "va invinge' pe continentul orgolios european, o va face mai ales prin aceasta "specie' si mai putin prin lirica, drama sau nuvela in care paream, la inceputuri, mai dotati.

● Eros si agape in viata si opera lui Nicolae Breban...
● Erosul a fost, de la inceputuri extrem de productiv. Ca fantasma si viziune asupra umanitatii, apoi, mai tarziu, cand am devenit ceva mai stapan pe propriile mijloace ale creatorului epic, am "aruncat pe piata' doua romane scrise cam in acelasi an: Don Juan, aparut dupa alti patru ani de lupte cu cenzura si de refuz incapatanat al taieturilor "propuse' si Panda si seductie care a aparut dupa 16 ani, in libertate. Apoi, in t94, trilogia Amfitrion, toate cele cinci volume completand "ideea seductiei erotice', care in mintea mea trebuiau sa raspunda "ideii de seductie politica', amplu zidita in romanul Bunavestire.
Agape, legenda si mitologia acestui termen au fost carja si as putea spune idealul tineretii mele "nereusite' si labirintice. Ratacitoare. Cultul prieteniei pe care in momente de exaltare care faceau nu rareori o proasta impresie chiar si prietenilor apropiati, il asezam chiar si deasupra vocatiei. In care, noi, cei "de atunci', grupul meu literar, Grigore, Matei, Cezar si Nichita credeam ca o forma disperata a unei ciudate religiozitati. Am botezat-o atunci si sub forma "autonomiei esteticului' ce voia sa ne trimita la nemtii si francezii romantici dar si la Maiorescu, si, mai ales, sa ne scoata din namolul prost mirositor, inabusitor al dogmatismului stalinist.

● Cel mai mare esec al lui Nicolae Breban? Cea mai mare realizare?
● Cel mai mare "esec', de fapt o drama pe care nici pana azi nu am "inteles-o', adica n-am "cuprins-o' in intregime, a fost moartea tragica a primei mele sotii. (Si nu atractia, scurta, de fapt, a politicului, cum o sugereaza unii).
Cea mai mare realizare? Faptul ca nu m-am indepartat de prima mare iluzie a adolescentei mele - literatura. Si nu inteligenta e calitatea care m-ar caracteriza, sau "talentul', ci rabdarea, cea pe care in ultima instanta o blestema mai presus de toate doctorul Faust. Cu mine insumi, cu timpul, cu istoria chiar, de ce nu?

● Puterea. Cel mai puternic afrodisiac?
● Nu, pentru mine nu puterea este cel mai puternic afrodisiac, ci... da-da, Femeia. La géante, a lui Baudelaire sau, mai bine, das ewige Weibliche, acel Etern feminin spre care se simte irezistibil atras acelasi Faust, ca o promisune a unui misterios si esential regat nu numai al Fiintei, dar si al Spiritului.

● Are viitor literatura (romana)?
● Urias. Cu o conditie: sa credem. Sa vrem sa credem, sa credem cu adevarat si cu conditia sa ne facem, contrar vremurilor mercantiliste de azi, o credinta, dusa pana la fanatism in anumite cazuri, din servirea si necesitatea gratuitului. Un "gratuit' in care se va naste si binele obstesc, cu siguranta, ca si respectul fata de cuvantul dat, fata de "onoare' cum se zicea altadata. Fata de demnitatea celuilalt.

● Care sunt cele cinci romane romanesti ale ultimelor doua decenii, in viziunea dumneavoastra?
● Tocmai le citesc si nu va pot da iute titlurile lor sau numele autorilor. Unii dintre ei fac parte din putin galagioasa generatie optzeci, care, in deceniile ceausiste ne dadeau noua impresia, lui Nichita, lui Manoloescu si mie, ca vor sa ne urmeze sfaturile. Apoi, dupa revolutie, au lansat cu "sobe si cu turle' cum spunea un activist stalinist, un fel de curent, imprumutat pe jumatate de la americani, numit "post-modernism'. Dupa ce in poezie, tot in anii ultimei dictaturi, parafrazau cu ceva mai mult succes moda beat a anilor saizeci ai celor care contestau razboiul din Vietnam si gasisera paradisul iute si inecacios al "ierburilor'.
Ce sa mai spun? Tinerii, unii tineri au mai imbatranit, altii au ramas tineri, adica s-au stins precoce, iar noi, cei care ar trebui sa fim veritabilii batrani ai acestei "epoci', se pare ca nu stim sa ne dam la o parte. Ni se pare ca am fi inca vii, adica creatori, apti de creatie si necesari, adica vizibili. De curand am scris un al doilea volum de versuri din cariera mea, in care, in stilul unui romantic neamt, neinteles in vremea sa de contemporanii care, ca si in orice secol si in orice regim, se stie, sunt teribil de grabiti (l-am numit pe Hölderlin), volumas in care convoc si provoc Zeii sa ni se alature. Mi se parea, in acea "stare' in care am conceput volumul - se pare ca, spre deosebire de romancieri, poetii au nevoie de astfel de "stari', numite fals de inspiratie! - ca intre mine si cohorta lor augusta si capricioasa se pot din nou re-stabili legaturi. Capabile sa ne asigure - pe noi, in primul rand, dar cine stie, poate si pe Ei! - de necesitatea unei fratii; mincinoase, cum este aceea intre fratele mai mare si cel mic, adesea, intre stapanul binevoitor si servul infricat si viclean, intre un fals indragostit si aleasa inimii sale, amabila si cruda.

● Ii spuneati candva lui Iosif Sava, "Adevarul este prietenie'. La deja multi ani de atunci, este prietenia doar o poveste frumoasa?
● ...Oricum, o... complicitate, o "alergare alaturi', o "moarte' sau o "sarbatoare' impreuna, o prietenie ce desfide tocmai legile oricarei prietenii, asa cum este ea de obicei inteleasa; adica a-ti pune, doar, "trupul alaturi de al celuilalt', cum o spuneam Poetului in tineretea noastra, in absenta oricarui gand sau afinitati sau pasiuni si "idei' comune. Oricat de "necesare', de "ne-ocolit'. Pur si simplu sa-ti pui trupul alaturi de al lui si sa nu te misti! Timpul si norocul vor rezolva, apoi, multe!