Cătălin Mihuleac și interzicerea avortului literar

La începutul anilor 2000 râdeam de nebunia înaintașilor care acuzau scriitorii pentru scriitură. Dar nu se mai gândea nimeni atunci că în secolul XXI va mai pune cineva problema moralității unui text literar contemporan. Credeam că toți am învățat din istorie – și mai ales din istoria literaturii și din definițiile ei – că nu avem dreptul să facem confuzii între scriitor și personaje. Astăzi constat, cu stupoare, că unui scriitor contemporan i se pun în cârcă acuzații foarte grave, pornind de la replicile rostite în gând de personajele lui.

Situația amintește de anii '50, când unii scriitori erau considerați legionari și operele lor erau interzise sau cenzurate, doar pentru că unele personaje ale scrierilor lor de tip realist erau „legionare”. Bietul Ioanide a fost supus aceluiași tratament. Din fericire, George Călinescu a scăpat atunci de alte posibile consecințe ale interpretării în cheie politică a romanului. Dar astăzi se repetă istoria tristă a acelor ani negri pentru literatura română.

Cătălin Mihuleac este acuzat de atac la adresa conștiinței naționale, pentru că personajele lui sunt evrei fictivi din perioada interbelică și au gânduri pe care naratorul omniscient le dezvăluie în textul literar. Cei care-l acuză pe Mihuleac nici măcar nu se obosesc să facă deosebirea între persoana reală - dintr-o cronică sau o lucrare științifică - și personajul fictiv al textului literar – chiar și de tip realist -, care poate prelua numele real sau unele caracteristici ale personajului real pe baza căruia a fost construit în ficțiune. Dar ar fi prea mult să facem aici ABC-ul definirii textului literar. E suficient să remarcăm faptul că în aceeași perioadă istorică vedem cum Polonia interzice avortul, iar românii lapidează scriitori pentru personajele din scriiturile lor. Ne-am întors în anii '50. Sperăm să nu mergem mai departe, către evul mediu timpuriu.

În privința scriiturii lui Cătălin Mihuleac, în funcție de cheia în care s-ar putea interpreta fiecare creație artistică a lui, un cititor poate opta pentru a-l acuza de cel mai odios antisemitism sau de un prosemitism exacerbat, combinat cu un atac vehement la adresa poporului român. Asta doar pentru că personajele lui fictive au trăiri și gânduri pe care le exprimă direct sau indirect, prin intermediul naratorului omniscient care relatează hic et nunc – aici și acum – într-un roman realist modernist, scris în secolul XXI. Să fie, oare, puterea textului literar atât de mare, încât să creeze confuzia între ficțiune și realitate? Chiar și așa, scriitorul ar trebui să fie apreciat pentru puterea exprimării literare, care bulversează cititorul. Dar, în niciun caz nu am putea cere pedepsirea într-o instanță de judecată a celui care a creat personaje literare puternice.

Chiar și așa, cine citește romanul „America de peste pogrom”, publicat în anul 2014 la Editura Cartea Românească, poate spune că autorul este de un antisemitism ieșit din comun. „Cristoșii mamii lor de ovrei! Io cu greu apuc să-ți ieu o părechi di chiloți mai di doamni-ajutî, și aista îi cumpărî nevesti-sii mașâni (...) Îți dai seama ci lucrari jâdăneascî îi aicișa?” - spune unul dintre personaje. Transcrierea vorbirii moldovenești din perioada interbelică și zugrăvirea personajelor astfel încât să reiasă discrepanța istorică dintre românii săraci, slugi ale evreilor bogați în acea etapă a istoriei României l-ar putea plasa pe Mihuleac în rândul neolegionarilor sau chiar al neonaziștilor, doar că scriitorul nu face altceva decât o reconstituire, în ficțiune – în scriitură de tip realist modernist – a unei perioade pe care a și studiat-o în prealabil, astfel încât să poată reda acea realitate cât mai aproape de trăirile și emoțiile oamenilor reali care viețuiau în respectiva perioadă istorică. Replicile și gândurile personajelor sunt realiste – adică veridice și verosimile – ceea ce conferă valoare artistică sporită textului literar, doar că, exact această putere de expresie i-a făcut pe mulți dintre cititorii lui Mihuleac să uite că citesc un text literar.

Mergând mai departe, la cea mai recentă carte lansată de scriitor, „Ultima țigară a lui Fondane” - publicată anul acesta la Editura Cartea Românească -, acuzațiile cresc în intensitate. Scriitorul este lapidat în mediul literar și în spațiul virtual. Este acuzat că afectează imaginea poporului român și a celor mai mari gânditori, în special a filosofului Emil Cioran. Doar că, în nuvela care a dat numele cărții, gândurile personajelor sunt perfect justificate, dacă observăm că sunt exprimate de niște evrei cu origini în Moldova începutului de secol XX, care îl blamează pe Cioran, dar și pe Zelea Codreanu, pe A.C. Cuza, pe Ion Antonescu și pe alții, în timp ce se îndreaptă către camera de gazare de la Auschwitz. Orice scriitor care ar fi vrut să refacă posibila înșiruire de gânduri a unui astfel de condamnat la moarte ar fi recurs la același tip de discurs al personajului, tocmai pentru că studiul religiei mozaice arată că evreii nu iartă și nu întorc celălalt obraz, ci cred în Legea Talionului.

Scriitorul realist n-ar fi putut să pună în mintea unui personaj de acest fel altfel de gânduri. Iar pentru această redare, de maximă fidelitate, a posibilelor gânduri ale condamnatului evreu, Mihuleac este astăzi acuzat de trădare națională și de jigniri aduse poporului român. La fel de bine ar putea fi acuzat și de antisemitism. Dar și de antiamericanism, dacă luăm în considerare replicile mai mult decât acide din „America de peste pogrom”: „Că doar americanul e cel mai bun prieten al omului, cum zice tata, după câine, cal, porc și nutrie”. Și de antiromânism poate fi acuzat, în egală măsură, doar pentru că scoate la suprafață defectele românilor, în egală măsură cu cele ale evreilor, ale americanilor și ale oricărei altei nații pe care o prezintă acid în discursul literar. Dar aceasta este o problemă legată de stil – de stilul jurnalistului pamfletar, care face haz de necaz și care arată cu degetul orice defect pe care l-ar dori corijat în societate. Ca scriitor, însă, își folosește spiritul critic la adresa întregii societăți, arătând cu degetul către personajele fictive. Lucru care ar trebui să fie înțeles înainte de a-l ucide pe „pianist”. Mai mult, cei care s-au grăbit să-l scoată pe Cătălin Mihuleac din literatura română contemporană înainte de a-l lăsa să intre, cerberii corectitudinii morale a textului literar, nici măcar n-au observat că exact nuvela „Ultima țigară a lui Fondane” se termină în cheie suprarealistă... Personajul se fumează pe sine însuși, până la ultimul fum!

Și, poate cele mai bune exemple, în apărarea avocățească a scriitorului Cătălin Mihuleac, ar fi trimiterea cititorului către finalul primei nuvele din volumul „Ultima țigară a lui Fondane” - „Gard în gard, la Dorohoi”, dar și către finalul romanului realist „America de peste pogrom”. Dacă scriitorul ar fi avut intențiile pentru care este astăzi acuzat, ar fi construit cu totul altfel subiectul. Dar personajele lui chiar dau o lecție de moralitate, în special în cele două opere amintite mai sus. În prima, personajul care exprimă spiritul românului din mediul rural al perioadei interbelice face exact gesturile care-l caracterizează pe român: înapoiază valiza plină cu bani, primită de la evreul pe care l-a ascuns de amenințarea cu moartea a naziștilor. Chiar dacă simțise nevoia să-l umilească, să-i „plătească” pentru toți anii de râcă interetnică pe care i-au trăit împreună. Evreul îi dă în continuare cafeaua pe datorie. Regăsim același tip de tensiuni interetnice și în „Tache, Ianche și Cadîr”, dar nu-l denigrăm pe Victor Ion Popa. În schimb, în romanul „America de peste pogrom” avem o altă încheiere neașteptată. Personajul feminin principal, care îmbracă haina second-hand a româncei deceniului trecut, intrată, prin căsătorie, într-o familie de evrei din Statele Unite ale Americii, ajunge să înțeleagă sufletul soacrei pe care o detesta atât ca femeie, cât și ca evreică.

Scriitorul nu face altceva decât să intre atât de adânc în detaliile culturale, morale și comportamentale ale fiecărei etnii, încât să poată scoate la suprafață exact acel echilibru care a făcut posibilă conviețuirea acestor etnii pe teritoriul României, timp de sute de ani. Dar, tocmai pentru a face demonstrația corectă a suprapunerii mentalităților pe care le expune în textul literar, folosește elemente atât de realiste, încât scrierile lui par cronici sau jurnale personale reale. Păcatul literar este al cititorului superficial care confundă profunzimea textului realist cu realitatea, deși suntem în secolul XXI, deja de aproape 17 ani.