Cum a devenit poliţist legendarul Traian Tandin

În Grant şi-a trăit copilăria, acolo a iubit prima dată, acolo îşi rupea pantalonii, încălţămintea şi picioarele după mingea de cârpă pe care o bătea toată ziulica, alături de Nichi Dumitriu, Florian Dumitrescu şi alţi amorezaţi de vrăjile „băşicii”. Însă mama sa avea alte gânduri. Care nu includeau fotbalul. Lacrimi peste lacrimi, dar fără sorţi de înduplecare. Povesteşte Traian Tandin în „Jurnalul unui poliţist”, cartea care apare azi cu Jurnalul.

„Cu fotbalul deci o terminasem, cu boxul - la fel… Mă încerca un sentiment de evadare în necunoscut. Am plecat hai-hui pe străzi. Să uit. Dar ce să uiţi? Parcă aşa ceva se poate şterge cu buretele, ca la tablă? Am ajuns fără să vreau la Podul Grant. Ah, iarăşi Podul Grant, iarăşi «potcoava» Giuleştiului! Eram ca năuc. M-am lipit de un zid, ca să nu mai văd «Maracana» noastră, şi-am izbucnit în plâns. Şi cum plângeam aşa, vărsându-mi tot focul, m-am pomenit cu o mână pe umăr şi am auzit în spatele meu:

- De ce plângi, măi, Şpiţ?

M-am întors. Într-un halat alb, nea Florică „Chilipir”, unul dintre admiratorii mei care locuia în cartier, chelner la restaurantul „Grant”, mă privea gata să bată o lume întreagă pentru mine. Îmi zicea „Şpiţ”, ca şi ceilalţi de altfel. Aveam eu un talent formidabil să salt mingea peste piciorul adversarului, ca apoi să dau gol cu şpiţul…

- N-am să mai pot să… joc… să joc fotbal! Am izbucnit eu iar, aducându-mi aminte de durerea care-mi zdrobea inima.

- Da’ ce, ţi-ai rupt piciorul? Mă întrebă el grav.

- Nu, da’ s-a dus cu contractu’, cu Rapiduleţu’ şi mama nu dă înapoi!…

- Şi ce-are, mă, maică-ta cu fotbalul? Cum să nu te lase? Ia vino-ncoace, m-a tras nea Florică după el. Vino-n salon că am clienţi. Hai, să-mi povesteşti acolo.

M-a aşezat la o masă, unde mai erau doi tineri. Beau coniac sau altceva, oricum o băutură tare, închisă la culoare. Mi-am dat seama că era tare, după cum se strâmbau la fiecare înghiţitură. Şi fumau «Aroma», ţigări la modă, ăhă, auzisem eu! Nea Florică vine la mine şi-mi aduce un ţap. Spuma de la bere îmi plăcea, dar mai jos nu era ceva pentru mine. Am lins spuma, am pus apoi palma deasupra ţapului şi-am început să-l clatin, ca să mai facă spumă. N-am observat că, tot clătinând ţapul, îl stropisem pe unul din tinerii de lângă mine.

- Ce-ai, bă, magraoane, îmi zice el, n-ai roţi la bicicletă?

M-am prefăcut că nu înţeleg şi mi-am cerut politicos scuze.

- E «guşter»!, a râs celălalt de mine. Bate «clapa la ovăz»!

Am continuat să fac pe prostul, dar urechile le aveam de «aţă». Nu voiam să scap «Bucureşti 3». Pe atunci, la radio nu era şi postul 3, expresia însemnând, în argou, limbajul folosit exclusiv de crema şmecherilor.

- Fane şi Gicu «au învârtit pedala la trotinetă», a spus unul dintre ei, golindu-şi paharul. Şi fără «scârţ»! Au «odihnă la microporos». 

- «Glicerină-n parlament!», a zis al doilea golindu-şi şi el paharul. «Întristarea-n catafalc… Hui-a?»

- «Hui-a!», a încuviinţat primul, ridicându-se rapid de la masă şi îndreptându-se spre toaletă.

Înţelesesem discuţia la «oglindă» şi eram sigur că va fugi şi al doilea când avea să prindă momentul. Mă uitam după nea «Chilipir», dar el parcă intrase în pământ. «Guşterul» de lângă mine, căci el era «guşter», nu eu, s-a ridicat de la masă şi a pornit şi el grăbit spre toaletă. De acolo, putea sări foarte uşor peste gard. Ce să fac?!… Nu mai aveam de ales. Am luat-o la fugă după el şi am început să strig în gura mare: «Prindeţi hoţii! Prindeţi hoţii!». Deşi mi-era frică, l-am ajuns pe «guşter» din urmă şi, în momentul când a vrut să se agaţe de gard, l-am «luxat» uşor cu şpiţul. S-a împiedicat şi a intrat în gard ca o ghiulea. Lovitura de pedeapsă, cu şpiţul, specialitatea casei, îmi reuşise.

Nea Florică «Chilipir» împreună cu câţiva cetăţeni l-au prins apoi pe celălalt, care nu reuşise să se îndepărteze prea mult de restaurant. Nu vă imaginaţi ce bucuros eram pentru fapta mea. Consumatorii din local aproape că uitaseră de hoţi şi se îmbulzeau să mă vadă pe mine. «Bravo, puştiule!», «Bravo, detectivule!», «Bravo, mă Sherlock Holmes!», «I-auzi poliţistu’!». M-au împresurat cu laude, pur şi simplu. N-aş fi fost în stare niciodată să le redau pe toate.

De priviri admirative ca acelea n-avusesem parte niciodată, nici pe vremea mea de glorie, când marcam eu golul cu şpiţul, iar cuvinte ca acelea, fără seamăn de frumoase, nu mai auzisem. Era altceva, admiraţia nu semăna nici pe departe cu cea de la miuţele noastre de pomină, unde eram, vorba aceea, mare zmeu! Aveam impresia că totul era un vis real, în care unul, T.T. din clasa-ntâi, era nemaipomenit. A fost ca o recompensă pentru pierderea „contractului” cu fotbalul. Atunci am simţit pentru prima oară ce înseamnă pentru un om să fie drept şi cinstit, să nu fure din munca altuia. Atunci am înţeles pentru prima oară că oamenii ţin cu cel care simte ca şi ei. Nea Florică «Chilipir» şi-a făcut loc prin grupul acela de oameni, a venit la mine, m-a sărutat şi m-a luat în braţe. Mă simţeam Nazone purtat în braţe de admiratori. Sunt sigur însă că nimeni n-a fost încercat niciodată de senzaţia pe care o simţeam eu. Era ceva divin. Şi nu datorită fotbalului…”.

Jargonul din Giuleşti l-a ajutat enorm în carieră

„Despre treburi din astea, cu şmecheri, ştiam destule lucruri pentru vârsta mea. Eram «garnisit» cu de toate, deşi niciodată nu-ntinsesem mâna măcar după un pai, dacă nu era al meu. Dar le prinsesem de la «boşii» cartierului care se adunau seara în parc. Nu-i sufeream. Le cunoşteam «mucavaua» şi «grantisismele» la mare fix. Nu bănuiam atunci ce mult îmi va folosi în viaţă cunoaşterea acestei lumi şi a vocabularului ei. E drept că vocabularul în sine mă atrăgea şi că nu era un cuvinţel nou pe care să nu-l fi băgat la «magazie». Eram şi eu jmecher din Grant, mai încăpea vorbă! Când aruncam câte una, aşa, mai «şucară», roiau «ciumeţii» în jurul meu şi mă admirau care mai de care. «Se vede că nu eşti paraşută de Ferentari. Ai vorbitor de capelmaistru!». Eram valabil, ce mai!…”.