Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul și Editura Hoffman vă oferă începând de astăzi un roman prin care descoperiți frumusețea, tradițiile și istoria celor mai spectaculoase zone de pe continent, privite prin ochii scriitorului Dumitru Popescu. Sunt impresile și trăirile lui fostului mare demnitar comunist în călătoriile din Franța, Italia și Marea Britanie, împletite cu istoria și dezvăluiri din trecutul celor trei țări. O lectură plăcută și reconfortantă, prină de informații prețioase, grupată în trei mari capitole: Acuarele din capitala Franței, Italia patinată și Jurnal britanic.
Iată un pasaj din primul capitol:
”...Freamăt!
Voci de oșteni bătrâni, răgușite și îngroșate de emoție!
Grenadieri, cuirasieri, cavaleriști din gardă ale căror picioare și brațe au rămas, pe câmpurile de luptă de la Austerlitz sau Marengo, la Iena sau Friedland, la Burgos ori Saragossa, la Wagram sau la Borodino. Eroii schilozi ai marilor campanii napoleoniene. Au ieșit în cârje să-și întâmpine idolul.
Deodată... înșiși pașii lui.
Mărunți, fermi, apăsați, producând o sonoritate gravă în marea curte de la Hôtel des Invalides.
Se așterne o liniște stranie, ca într-un oraș mort. Apoi, ca la o comandă nevăzută, zidurile bubuie:
— Vive l’Empereur! Vive l’Empereur!
...Ecoul marilor emoții ce, cu un secol și jumătate în urmă, au bântuit ca o furtună pieptul bărbaților cu care împăratul spulberase toate armatele lumii, se pierde pe nesimțite în noapte...
Luminile se sting.
Coloanele de piatră sunt înghițite de întuneric una câte una.
În golul imens, istoria curge, neauzită.
Într-un târziu, în liniștea înghețată a Domului, răsună pași. Umblă fantomele. Grav, sacadat și trist, se aud pașii celor cincizeci de ofițeri care aduc pe umeri sicriul cu rămășițele pământești ale împăratului. Se opresc în fața statuii. Lumina reflectoarelor alunecă încet, lințoliu alb de îngropăciune. Un reflector își apleacă, omagial, fascicolul până la picioarele împăratului de piatră, strecurându-l apoi sub lespezi.
Din nou liniște, din nou golul negru al vremii și al nopții. Hôtel des Invalides reintră în impasibilitatea sa istorică.
Spectacolul costă 5 franci. Are la bază un magnetofon, câteva reflectoare bine amplasate, un text concis și sobru, o ingenioasă idee regizorală și, desigur, curtea și galeriile interioare de la Hôtel des Invalides.
La ora aceea, cu sau fără magnetofon, text sau idee regizorală, Parisul oferă trecătorilor sute de spectacole de istorie. Chemate de lumina reflectoarelor și de fantezia drumeților, fantomele străvechi ale orașului ies la ora aceea pe străzi, jucându-și în tăcere ciudatele lor jocuri nocturne. Firul istoriei, lung și întortocheat, străbate străzile și piețele, trece prin clădirile vechi și peste podurile Senei și se oprește din loc în loc în fața unor plăcuțe de metal pe care sunt gravate nume și date notorii și fraze scurte, încărcate de venerație și de respect.
Pentru străini, vizual Bastilia este o litografie care înfățișează câteva ziduri înalte de fortăreață medievală, opt turnuri de pază și șanțuri late și adânci săpate de jur împrejur. Acest jandarm de piatră din inima Parisului a fost construit cu aproape șase secole în urmă de Carol al V-lea al Franței. Conceput ca palat regal, împrejurările i-au schimbat repede destinația în mormânt al libertății individuale a omului, simbol al samavolniciei, violenței și terorii absolutismului monarhic. Printr-una din acele ciudate ironii ale istoriei pe care niciun geniu satiric nu le-ar putea imagina, omul care i-a pus piatra la temelie, Hugues Aubriot, sfetnicul regelui Carol al V-lea, a fost primul dintre cei ce i-au gustat groaznicele „plăceri”.
Secole de-a rândul, pe baza unei simple semnături a regelui, a faimoasei „Lettre de cachet”, toți cei care aduceau sau amenințau să aducă o cât de mică știrbire sângeroasei și trufașei autorități monarhice erau aruncați în bezna rece și umedă a Bastiliei. În registrele groase ale închisorii, printre miile de nume ale oamenilor zvârliți de vii în cel mai adânc abis, se află și acel al lui Voltaire. Chiar și numai prin aceasta Bastilia și-ar fi putut atrage oprobriul lumii, rușinea cea mai mare și ura cea mai adâncă.
În revolta față de Bastilia poporul turnase toată revolta adunată de secole împotriva regilor, tiranilor, asupritorilor, împotriva întregii liote a temnicerilor libertății. Așa se explică furia nimicitoare cu care locuitorii Parisului au șters de pe fața pământului această umbră neagră a secolelor, la 14 iulie 1789. Ca obiectiv strategic, Bastilia nu reprezenta prin ea însăși aproape nimic. Dar ea era prin, fiecare piatră, stropită de sângele și lacrimile lungilor cohorte de oameni pe care i-a strivit, o insuportabilă sfidare a Libertății, Egalității și Fraternității.
La 11 iulie, la Bastilia fusese surghiunit ministrul Necker. Cu câteva zile înainte fuseseră întemnițați unsprezece insurgenți. Aceasta a fost doar picătura care a făcut să se reverse paharul. 32 000 de arme încolonate în Piața Invalizilor porniră spre Bastilia. Zidurile împroșcară foc, ultimele flăcări ale focului în care se mistuiseră captivii timp de 400 de ani.
Bastilia s-a prăbușit o dată cu cele din urmă victime. Poporul a tocat-o în picioare, a transformat-o în pulbere. Demolarea zidurilor Bastiliei a durat aproape un an. Această acțiune a fost organizată metodic, cum se organizează construcția pe un șantier. Bastilia a devenit unul din șantierele Revoluției Franceze. A fost tocmit un antreprenor, au fost alcătuite echipe de lucru, iar operațiunile au fost inaugurate de însuși Mirabeau. Ajutoarele au fost femeile și copiii Parisului care-și făcuseră o obligație de conștiință din a smulge și a sfărâma cel puțin o piatră din zidurile Bastiliei. Când terenul a fost eliberat de această monstruoasă povară, oamenii au venit să bătătorească cu picioarele goale pământul și au dansat de bucurie.
Inaugurată astfel, ca un simbol al libertății, Piața Bastiliei a devenit în vremurile ce au urmat teatrul luptelor revoluționare ale Parisului. Anul 1830 îi aduce trei zile de glorie în lupta împotriva foștilor stăpâni. Poporul îi răstoarnă pe Bourboni. În februarie 1848 poporul se adună aci pentru a aclama Republica. Piața Bastiliei devine ultima palmă de pământ a Parisului pe care insurgenții se opresc pentru a muri luptând.
La 26 mai 1871 tot aici dau ultimele lupte, vărsându-și cea din urmă picătură de sânge, martirii Comunei.
Astăzi ieșind la lumina zilei pe una din gurile metroului, la capătul Bulevardului Beaumarchais, sau Richard-Lenoir sau Henri IV – Piața Bastiliei ți se înfățișează uimitor de liniștită, de placidă și de simplă.
Era o dimineață de toamnă în care cerul făcea sforțări pline de bunăvoință pentru a mai zâmbi puțin oamenilor și bătrânelor clădiri ale negustorilor din foburgul St. Antoine. Pietonii forfoteau ca pretutindeni, preocupați, distrați, măsurând cu privirile caldarâmul sau cercetând din fugă vitrinele. De câte ori nu au fost înroșite de sânge pietrele pavajului! De câte ori nu au fost smulse și transformate în baricade! Iar de la ferestrele ușor aburite ca niște ochelari de bunic, de câte ori nu a scăpărat praful de pușcă al acestui bătrân erou, cum a numit Hugo, foburgul St. Antoine.
Pe undeva pe aproape este un fel de așezare de bâlci, cu roata norocului, cu încercarea puterii, cu gogoși aromate, cu limuzine electrice în miniatură care se lovesc înfundat una de alta în chiotele de surpriză și de grațioasă spaimă ale micilor și marilor șoferi.
Timpul a șters de tot umbra sinistră a turnurilor Bastiliei. Parcă n-au fost niciodată decât vitrine, chiote de copii și soarele acesta anemic și placid de toamnă. Nu se mai aud nici gemetele prizonierilor, nici detunăturile de armă ale insurgenților, nici loviturile înfundate de târnăcop. Din când în când câte un turist fotografiază coloana de bronz din mijlocul Pieței. Pe un soclu rotund de marmură albă ea închide cavourile cu osemintele insurgenților de la 1830 și de la 1848.
Bastilia doarme sub caldarâm somnul de veci. Deasupra, ca un braț vânjos al revoluției, se înalță monumentul, arătând cu degetul undeva, spre norii plumburii ai nedreptății, îngrămădiți încă pe cer.”
Nu ratați începând de astăzi Jurnalul și cartea Drumuri europene, de Dumitru Popescu. Preț: 25 de lei ziarul și cartea.
