Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dotat cu o minte sclipitoare și o memorie fenomenală, Nicolae Iorga și-a folosit atuurile studiind de dimineața până seara. Iată cum decurgea o zi obișnuită din viața marelui savant, povestită de secretarul său particular, Dan Smântânescu.
„Se scula dis-de-dimineaţă. La ora cinci, intra în biroul său - o cameră simplă, cu pereţii plini cu dulapuri înţesate de cărţi şi un birou modest, lung de doi metri. Nu avea voie nimeni să-l deranjeze. Doar doamna Catinca Iorga se furişa discret, cu paşi vătuiţi, şi aşeza pe colţul biroului o tavă cu o ceaşcă cu ceai sau cafea cu lapte şi o chiflă, sortite de cele mai multe ori să rămână neconsumate. Pe birou se găseau aşezate în teancuri de către secretarii săi - toţi benevoli - numeroasele reviste şi tipărituri ce-i veneau din străinătate şi din ţară. Într-un colţ al biroului, corespondenţa cotidiană. Profesorul începea prin a citi, cu mare atenţie şi curiozitate, corespondenţa, răspunzând pe dată fiecăruia, indiferent dacă era un om simplu sau un mare intelectual. Scria personal până şi adresele de pe plicuri. De obicei, răspundea lapidar, pe cărţi de vizită. Apoi citea presa şi periodicele care-i soseau. Un teanc impresionant, zilnic. Însemna articolele ce-l interesau, iar dacă întâlnea o idee ce-i sugera o nouă informaţie, o scria febril pe marginea albă a vreunui jurnal, rupea fiţuica bibliografică şi o adăuga, în plic, la capitolul problemei ce avea cândva, să o dezbată. Nu rămânea nicio pagină neparcursă de privirea sa. Metoda de a fotografia mental pagina în mod spontan i-o facilita prodigioasa sa memorie exersată prin migăloase zile şi nopţi de trudă. Până la orele şapte, termina această intensă muncă de informare. Scria îndată noul articol pentru ziarul Neamul Românesc, pe care la ora şapte jumătate îl da unui curier care-l ducea la tipografie. Pe la orele 9 se întorcea curierul cu şpalturile ziarului pe care Nicolae Iorga îl corecta integral.
Cum în mintea lui clocoteau spontan numeroase probleme cu caracter istoric pe care trebuia să le rezolve, se aşternea, în mod concentrat, timp de 2-3 ore pe o titanică trudă de elaborare, scriind febril noi pagini din lucrarea pe care o premedita spre a întregi vasta-i operă.
În caz că avea nevoie de o informaţie suplimentară, strict necesară, înclina scaunul în spate şi trăgea un sertar de la dulapul masiv unde avea plicuri înţesate cu notiţe referitoare la diferite probleme.
La ora 11.00 ieşea din cabinetul său, îşi lua bastonul şi geanta (câteodată umbrela) şi pleca la Universitate, în zilele când avea cursuri. În alte zile, drumurile sale duceau către Biblioteca Academiei, unde lucra izolat, în sala profesorilor universitari, fiind adesea singurul cercetător.
În clipa când profesorul Iorga sosea, bibliotecarii îi puneau la dispoziţie, cât mai grabnic posibil, teancurile de tomuri şi de documente pe care Iorga le solicita cu o zi înainte, prin mine.
În zilele când nu era obligat să participe la şedinţele de la Senat sau Cameră, Iorga se grăbea să ajungă acasă, unde îl aştepta un prânz frugal.
Iorga nu era un gurmand, dar îi plăcea să deguste bucate tradiţionale româneşti, iar în timpul mesei întreţinea cu verva sa scăpărătoare întreaga familie şi câte un rar invitat agreat de spiritul său, adeseori persiflant.
Îi plăceau ciorbele fierbinţi, ghiveciul, sarmalele, Iorga nu era un băutor de alcooluri, dar după masă bea un pahar cu vin. Devora fructele, spunând că acesta era un obicei din copilărie. Îi plăceau şi dulciurile, fără însă a exagera. În genere, mânca puţin, vorbea mult, se scula repede de la masă şi rar sorbea câte o cafea sau un lichior, deoarece îl ispiteau cărţile sau broşurile proaspăt apărute, care aşteptau pe biroul de lucru.
Cum primea zilnic teancuri întregi de cărţi, publicaţii şi corespondenţă, o sete teribilă de a cunoaşte îl îndemna ca imediat după masă, fără să simtă cea mai mică istovire, să se aşeze la masa de lucru, de care nu se despărţea până la orele 1-2 noaptea. Aceeaşi preocupare o avea şi pe timpul călătoriilor, când cea mai mare grijă a sa era ca, ajuns într-un important centru cultural, să descindă la biblioteca locală.
În zilele de sărbătoare, când era la Vălenii de Munte, făcea câte un scurt popas la biserica de peste drum. Acolo se închina cu evlavie, cerceta minuţios aspectul bisericii, pe care mulţi ani a îngrijit-o, şi revenea la biroul său de lucru.
Iorga a fost un rob al muncii cărturăreşti, dăruindu-se cu o patimă aproape bolnavă, într-o necruţătoare şi necontenită muncă, citind fulgerător, adnotând, extrăgând pe fiţuici de hârtie informaţii importante, notând sugestii survenite spontan şi elaborând astfel o întreagă operă, alta decât cea dată la tipar, o operă cerebrală, care îl obseda şi care servea ca izvor pentru lucrări noi, inedite”.
Primit cu alai la vizitele pe plaiurile natale
Colonelul Gheorghe Răţescu, cel care l-a văzut personal în Botoşanii acelor vremuri, a scris în însemnările sale: „Până în 1915 Nicolae Iorga venea mai în fiecare an la Botoşani. Îl chema locul natal şi al copilăriei sale, locul în care învăţase, precum şi mormântul părinţilor săi din cimitirul Pacea. Sosirea sa constituia un mare eveniment. La gară era aşteptat de oficialităţi, de profesori, de elevii liceului, de sute de cetăţeni şi chiar de ţărani de prin împrejurimi.
La ieşirea din gară se pornea un alai având în frunte elevi ai cursului superior, după care urma trăsura Primăriei în care se afla oaspetele însoţit de primar, apoi elevii cursului inferior, cetăţeni şi toţi cei aflaţi la sosirea trenului. Alaiul se îndrepta spre centrul oraşului, pe Calea Naţională, pe la poştă, spre podul de piatră, iar de aici, în deal, la liceu. Câteodată, se mergea şi direct, pe bulevardul Belvedere. Pe tot parcursul, profesorul era ovaţionat. Urale ca „Trăiască Iorga”, „Trăiască apostolul neamului”, „Trăiască fiul Botoşanilor”, nu mai încetau. Ajungând la liceu, Iorga era înconjurat de profesori şi condus pe scara de onoare, la cabinetul directorului. Către ora 12, conferenţia.
Aula liceului devenea neîncăpătoare. În primele rânduri se aflau cadrele didactice de la toate şcolile, apoi părinţii şi elevii, care stăteau câte doi pe un scaun. Uşile aulei erau larg deschise pentru cei care, nemaiavând loc în sală, umpleau şi holul mare. Când apărea Iorga, încadrat de directorul liceului şi de profesorul Nicolae Răutu - fostul său profesor de limba română - lumea se ridica în picioare ovaţionând. Aplauzele se auzeau până în stradă.
Se făcea apoi linişte şi Iorga începea să vorbească. Avea o dicţiune unică, cuvintele aveau o intonaţie aparte, iar fraza, o muzicalitate cu totul proprie. Ştia să cucerească auditoriul şi să-l vrăjească. Era un dar al său înnăscut şi nu apela la niciun artificiu oratoric.
La terminare, în ovaţii de nedescris, părăsea sala - modest şi simplu - ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nu lăsa în urmă o sală fascinată”.
Lăudat de Caragiale
Însuşi I.L. Caragiale, profund impresionat de erudiţia şi memoria fenomenală a tânărului Iorga, i-a închinat aceste versuri:
Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost
Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost,
Tot ce mintea omenească până astăzi e ştiut
În savantu-i cap de dascăl s-a-ndesat şi... a-ncăput.
Bibliotecă vestită! Aşa plină, că-n zadar
Am dori să mai încapă şi un bibliotecar.
Într-adevăr, Iorga, mereu lacom a cunoaşte cât mai mult, era în stare a citi în 24 ore câteva volume şi a reţine cele mai complicate denumiri. Memoria sa era dublată de o ascuţită inteligenţă, dându-i putinţa de a analiza şi a tălmăci imensul material informativ acumulat, cu o logică asociativă uluitoare.
Ucigașii săi au fost scăpați
Conform dosarului întocmit de Siguranţa Generală, în ziua de 27 noiembrie 1940, orele 17.30, s-au prezentat la vila profesorului Nicolae Iorga din Sinaia 7 indivizi care i-au spus dnei Ecaterina Iorga că sunt din Poliţia Legionară a Capitalei şi au venit să ridice pe dl profesor pentru un interogatoriu. Cei 7 au mers în birou, unde profesorul lucra şi fără opunerea acestuia, l-au ridicat.
„Când au ieşit din casă, s-au întâlnit cu fiica lui Iorga, Alina, care, văzând pe tatăl său înconjurat de acei indivizi, l-a întrebat unde merge, la care Iorga i-a răspuns că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu. Alina Iorga a cerut să meargă şi ea, dar i s-a răspuns că nu este loc în maşină. Într-adevăr, Nicolae Iorga a urcat în faţă, între şofer şi alt individ, alţi patru în spate, iar unul a rămas jos, salutându-i. A fost dus direct de la Sinaia la Strejnic, locul unde a fost ucis, între orele 23.00-24.00, deci puţin înainte de miezul nopţii”, povestește Dan Smântânescu.
Din cei şapte participanţi la răpirea lui Nicolae Iorga de la Sinaia, doar cinci au fost puşi sub acuzare. Aceştia au fost: Traian Boeru, fost director general al Institutului Naţional al Cooperaţiei; Ștefan Cojocaru, fost consilier la Institutul Naţional al Cooperaţiei; avocat Tudor Dacu, informator la Poliţia legionară din Ploieşti; Ion Tucan, fost secretar general la Institutul de Cooperaţie și Ştefan Iacobuță, şofer la acelaşi institut. După cum a rezultat din anchetele riguroase făcute de Poliţie, toţi aceşti asasini au făcut parte din aceeaşi instituţie: Institutul Naţional al Cooperaţiei. Trei dintre ei, şi anume: Traian Boeru, Ştefan Iacobuță şi Ion Tucan au fost daţi dispăruţi, scăpând astfel de pedeapsă.
Conform Siguranței Generale, trupul lui Iorga a fost descoperit de dimineață, lângă șosea: „La ora 6.50, în 28 noiembrie 1940, la circa 1 km, dinspre Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 metri de şosea, şoferul unei maşini germane venită dinspre Strejnic a observat un cadavru. Îndată a fost sesizat chestorul legionar Pavel Cojocaru, care, după ce a luat cunoştinţă cu foarte mult calm, a spus: „Bine”, ca şi când ar fi fost vorba de un fapt divers. Capul victimei era acoperit cu brumă, ceea ce indica asasinarea sa înainte de ora 24. Lângă cadavru s-au găsit 9 tuburi de cartuşe, dintre care 7 de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35”.
Ura legionarilor contra lui Nicolae Iorga fusese manifestată în urma împuşcării lui Corneliu Zelea Codreanu, care, în 1938, încercase să fugă de sub escortă. Pentru că Nicolae Iorga a luat o severă atitudine contra crimelor legionare, a fost împroşcat zilnic de presa legionară cu expresii incalificabile, obsedaţi fiind de ideea că ar fi fost vinovat de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu.
Peste 30 de universități și instituții de cultură de pe întreg mapamondul, la care savantul era membru, au arborat drapelele în bernă la moartea lui Nicolae Iorga.
