Poezia care pune degetul pe rană

Adrian Paunescu are ceva din aura lui Rasputin. Poetul fascina si inspira tea­ma, era deopotriva aclamat si con­tes­tat. Personalitate pregnanta pana la stridenta, voce puternica si inconfundabila, devorant, patimas, Adrian Paunescu a facut din poezie un exer­ci­tiu de exorcism. Si-a recunoscut sla­bi­ciunile: "Ma iscalesc pe gura ta cu bi­ciul/ Iubirea este singurul meu vi­ciu". Arzand, sufletul sau explora Si­be­rii, intr-o nesfarsita betie a sim­tu­ri­lor: "N-am stiut niciodata sa beau, dar am ajuns sa cred ca o viata de iu­bi­re nu poate fi altceva decat noaptea marii betii". Cu o energie debordanta si cu inflacarare contagioasa, Adrian Paunescu, perfect constient de forta sa empatica, domina masele. Stadioane vii scandau versuri si cantau plan­gand; poeziile sale au fost cunoscute de milioane de oameni, unele au capatat notorietatea si rezistenta fol­clorului. "Ruga pentru parinti", "Re­petabila povara", "Totusi, iu­bi­rea"... "Orice s-ar spune, Adrian Pau­nes­cu a fost condamnat sa fie goarna so­ciala. Prometeu cu ficat uman si, totodata, vultur care-l devora (...). Escaladand serpentinele unui destin poetic singular, eul liric al lui Adrian Paunescu ajunge la o cota de unde nu mai poate cobori, fara sa-si franga gatul. Un personaj complex, drama­tic, care da greutate generatiei sale. Alergand dupa popularitate, a si intrecut-o." (Marin Sorescu, "Usor cu pianul pe scari", Ed. "Cartea Ro­ma­neasca", 1985)

Poetul care s-a declarat a fi un ma­re patriot, care s-a bucurat de re­cu­noastere, prestigiu si libertati in re­gimul comunist l-a speriat la un moment dat pe Nicolae Ceausescu. Popularitatea imensa de care s-a bu­curat Adrian Paunescu a fost conside­rata un pericol, cultul personalitatii din vremea aceea nu tolera voga imensa a poetului, astfel ca in 1985 cenaclul condus de Adrian Paunescu a fost interzis. In acele circumstante, a pierdut si postul de redactor-sef al revistei Flacara. Atunci s-a re­cunoscut, probabil, liber sa sufere. S-au dus campanii grele impotriva celui care scrisese candva: "Orisice mi-ati face, bine-mi va cadea", dar, prin am­bitie si forta, si-a recastigat intrucatva statutul de leader de opi­nie. A de­venit senator in Parlamentul Ro­ma­niei, a editat reviste, a scris si si-a publicat volumele de versuri. Revenind la charismaticul Rasputin, devenit erou popular de legenda, se stie ca a fost un oficial al curtii imperiale tariste, era supravegheat in­dea­proa­pe, dar nu era acceptat de socie­tatea aristocrati­ca din Sankt Petersburg. In perioada primului razboi mondial, Rasputin a devenit tinta acuzatiilor de influen­ta nepatriotica la curte. I s-a tot pro­mis ca va fi elimi­nat. I-au administrat cianura, gloante si lovituri, iar el in­ca respira...

Adrian Paunescu a oficiat ta­ma­duirea ­prin cuvant. Rugaciunile sale rosteau disperarea luciditatii cu care si-a inteles destinul: "Cu mainile la ochi-care sunt zece/ si care vad si nu mai pot sa planga,/ al lumii inca si fiinta inca/ poetul pe pamant, in fuga trece...". Poezia lui Adrian Paunescu seduce pentru ca pune degetul pe rana. Spatiile dintre cuvinte par a fi timp daruit pentru suspin. Pare ca isi transfera durerile, melancoliile, re­vol­tele direct in sufletul cititorului, pentru a-i fi pentru moment ceva mai usor, lui, poetului, si a-l face pe celalalt sa simta, sa simta cu adevarat incandescenta si fiorul.

"Va trebui sa ma credeti pe cuvant ca Paunescu este unul din putinii poeti mari in stare sa-si vanda caii, diligenta, drumul, seriful si banditii pe un singur vers bun (...). Cand e poet si scrie, parca auzi cum cade roua. Fiindca adevarul cel mare, rostit cu gura plina, e ca Paunescu poate fi un poet de neinlaturat, avid de glorie, intunecat, plin de himere, iar in cantecele cele mari, plin de ingaduinta." (Fanus Neagu, "Cartea cu prieteni", Ed. "Sport-Turism", 1979)

Adrian Paunescu atinge cu versurile sale puncte nevralgice, inteapa cu sageti inmuiate in metafora direct in calcaiul lui Ahile. Are poeme a caror tensiune urca cititorul pe acele piscuri emotionale in care nu mai are nici o sansa. Se impiedica de o la­cri­ma si cade rapus in bratele iubirii raz­bu­nate prin cuvant. "Eu sunt autorul/ tragediei pe care o joaca atatia./ Adolescenti si adolescente/ Se vor regasi teatral/ In poemele mele de dragoste/ Pe care le restitui lumii/ Ca pe o boala de care voiesc sa ma lepad/ si nu pot." ("Iubiti-va pe tunuri", 1981) Sau: "Voi veti trai in mine/ Ziditi in versul meu/ Putini de bunavoie, iar ceilalti de nevoie/ Va voi salva de moarte, ma veti uri mereu,/ Cum sobolanii poate ca il urau pe Noe." ("Poemul ci­ta­tie pentru erorile lumii")

Adrian Paunescu a scris sute de mii de versuri. Cartile sale volumi­noa­se, cu coperte alb-negru, incorporeaza o opera uriasa. Se stie ca avea o incredibila usurinta de a scrie despre orice, oricand. Marin Sorescu a scris ca Paunescu ar putea versifica, daca ar avea cateva zile de conce­diu, intreg Dictionarul explicativ al limbii romane si precizeaza: "Are in cap mii de rime, care cer versuri inapoia lor, precum latul span­zu­ra­torilor de gaturi. Un prestidigitator in stare sa iti scoata porumbelul si din piatra seaca, falfaind". (Marin Sorescu, "Usor cu pianul pe scari") Paunescu, cel care a scris poeme lungi, am­ple, rimate, lasand impresia uneori ca nu a spus tot ce ar fi putut spune intr-un poem desfasurat pe cateva pa­gini, ne dinamiteaza obisnuintele, li­vrandu-ne si poeme scurte, for­mu­lari precise, in vers liber. Acestea sunt reunite in volumul de fata, cu titlul "Poezii cu un singur punct". Sunt de fapt splendide si uneori paradoxale "observatii de viata", cum se preci­zeaza in subtitlul cartii.

"Cel mai mare respect/ ti-l acorda taranul/ Cand isi pune pantofii/ Care-l strang." ("Re­s­pect") Sau: "Rare momentele in care Romania/ Sa fi putut transforma harta ei geografica/ In harta ei isto­rica" (Rar), sau: "Suntem, vai/ o tara mica,/ Pe care n-o nimereste/ Nici glontul" (Punct). Despre virgula, ne spune ca este un punct care plange. Adrian Paunescu este atent la tot si toate, observa, inregistreaza, foto­gra­fiaza detalii, cauta sensuri si inte­le­suri. Capteaza si retransmite sen­za­tii auditive si vizuale, extrage esen­tia­lul din aspecte aparent derizorii, trans­fera in vers faptul divers. "Tan­tarii au inceput sa se hraneasca,/ incet-incet,/ cu insecticidele/ pe care le aruncam asupra lor." (Ecuatie) Cri­ticul si istoricul li­terar Alex. Ste­fa­nescu scrie in "Istoria..." sa ca opera lui Adrian Paunescu ar castiga foarte mult prin antolo­gare. In paginile consistente dedicate poetului, considera ca seria de "Opere complete" ale lui Adrian Paunescu s-ar putea numi chiar "Enciclopedia Romaniei", explicand: "Reactioneaza prompt la tot ce afla din ziare si reviste, de la radio si televiziune, de la cunoscutii care il viziteaza sau ii telefoneaza, din investigatiile pe care le face pe cont propriu, calatorind neobosit. In mod special il intereseaza Romania".

La 20 iulie, Adrian Paunescu ar fi implinit 68 de ani. Domnia sa, poe­tul care a scris: "Iarba va fi/ cea mai populara editie/ a mormantului meu". Nu i s-a dat otrava, nici nu a fost im­puscat cu gloante, precum Rasputin. A avut insa vanatai pe tot sufletul si a fost ciuruit de trairi paroxistice. In­sa, asa cum il stim, ne putem gandi ca res­pira pe undeva. Fie si doar in car­tile pe care le deschidem.