Spiriduşi

Radio Canada relata, recent, într-o emisiune seriousă, că nişte omuleţi nocturni cu fes roşu şi ochi în frunte au năvălit în văile din regiunea Saint-Laurent, lăsând tot felul de urme ciudate. Anchetele făcute, ulterior, n-au dus însă la nici un rezultat: nimeni n-a putut fotografia vreun spiriduş şi cu atât mai mult nimeni n-a prins vreunul, vreodată. 

De câte ori nu facem, şi noi, în situaţii care mai de care, aluzie la spiriduşi? De câte ori nu dăm vina pe ei, atunci când ne ies lucrurile pe dos? Intriganţi, ironici, metamorfozaţi, ghiduşi – spiriduşii zilelor noastre seamănă, parcă, din ce în ce mai puţin, cu cei din Evul Mediu, când erau în vogă. Originea lor ar putea veni de la… satirii Atenei antice, şi e legată de credinţa în geniile casei, genii pe care le găsim la graniţa dintre civilizaţia umană, elementul sălbatic şi lumea supranaturală. Divinităţi ale naturii, spiriduşii au fost influenţaţi de creştinism şi de un amalgam de credinţe legate de învierea morţilor. Când, la început, creştinismul a interzis cultul marilor divinităţi păgâne, zeităţile căminului, apropiate de preocupările cotidiene ale poporului (sa aibă recolte abundente, animale sănătoase, o casă curată etc) nu s-au şters, în totalitate. Cultul lor a devenit clandestin, secret, numele s-au transformat... 

O parte a caracteristicilor spiriduşilor (denumiţi, astfel, în lumea romană/latină) sau a piticilor (în lumea germanică) derivă din credinţele despre moarte, despre reînviere sau despre dedublare,  ceea ce explică de ce sunt tăcuţi, de ce detestă să fie văzuţi şi de ce locuinţa lor e localizată sub pamant. În unele locuri, legătura spiriduşilor cu natura se traduce prin capacitatea lor de a face pământul roditor sau sterp. Spiriduşii pot, de asemenea, să devină nevăzuţi, cel mai adesea printr-un obiect, cum ar fi o scufie. Ei îşi folosesc, de regulă, puterile în beneficiul oamenilor virtuoşi, Capacitaea de a se metamorfoza sau de a-şi schimba talia e, de asemenea, caracteristică. În unele credinţe, spiriduşii, ca şi zânele, fură bebeluşii din leagăn şi îi înlocuiesc cu propriii lor copii. De aceea, pentru a-i proteja, mamele pun, la naştere, bebeluşilor coifuri roşii, care, tradiţional, sunt rezervate copiilor decedaţi (pentru a-i descuraja pe spiriduşi să le fure pruncul).

În mitologia românească, spiriduşul are o prezenţă specifiă. Potrivit lui Victor Kernaback, spiriduşul este clocit de un om şi poate avea un posesor diferit de acela dacă este vândut unei alte persoane. El se naşte dintr-un ou părăsit care a fost clocit la subsoară un timp determinat; în funcţie de provenienţa oului, spiriduşul are adeseori aspectul unui pui de găină sau al unui şarpe miniatural. Spiriduşul se păstrează într-o sticlă şi poate fi îndepărtat doar dacă este legat într-o basma la îndemâna eventualilor hoţi. Un spiriduş trebuie să primească mereu de lucru; cu pricepere, cel care l-a clocit sau proprietarul poate să obţina bani sau obiecte cu ajutorul său. O plată în bani sau un dar înmânat de spiriduş unei persoane străine se întoarce întotdeauna la posesorul spiriduşului.