Concertul Ansamblului Archaeus - Rezonanţe arhetipale

Intr-o lume ce pare sa-si piarda reperele, artistii secolelor XX-XXI au simtit/simt nevoia acuta a redescoperirii acelui "echilibru intre contarii", pe care-l presupunea termenul de arché (arhetip) in viziunea presocraticului Anaximandros. De aici, "nostalgia imaginii unei lumi superioare", pe care doresc s-o revitalizeze prin intermediul creatiei. Asa s-a nascut "muzica arhetipala" de la noi, ai carei promotori sunt, printre altii, Corneliu Dan Georgescu si Octavian Nemescu. Acesta a fost si scopul ansamblului Archaeus, inca de la infiintarea sa, in 1985, din initiativa compozitorului Liviu Danceanu. Acesta a fost si punctul comun al lucrarilor prezentate in dupa-amiaza zilei de 7 Septembrie, in studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii.

Sextuplum de Stefan Niculescu se inscrie in seria pieselor concepute pe baza unui tipar medieval, alaturi de Duplum, Triplum, Octuplum, Undecimum, denumite astfel in functie de numarul vocilor. De altfel, unisonul, plurivocalitatea, eterofonia, politempiile ritmico-timbrale sunt cateva dintre elementele constitutive ale piesei. Din juxtapunerea sau interferarea lor, se nasc geometrii caleidoscopice – cu fl uctuatii ce evidentiaza periodic individualitatea fiecarui instrument –, dar si structuri de o vigoare aproape orchestrala, definind unul dintre atributele maiestriei componistice a lui Stefan Niculescu: stiinta de a spune mult in putin.

Membrii ansamblului Archaeus, dirijat de Liviu Danceanu – discipol al maestrului – au ramas aceiasi muzicieni seriosi si gravi, as spune, care canta cu sensibilitate si inteligenta, cu profunzime si fantezie, respectand totodata cu sfintenie "litera si spiritul" fiecarei partituri.
Melopeea pentru clarinet solo de Carmen Petra-Basacopol a adus o binevenita nota elegiac-modala, din care nu au lipsit insa evaziunile ritmice, iar multifonicele au amplificat spatiul sonor prin efectele de ecou obtinute. Ion Nedelciu si-a probat si ca solist virtuozitatea interpretativa.

O piesa in care arhetipalitatea s-a manifestat in datele ei esentiale – rezonanta naturala a unui sunet fundamental, generand unison, ison, spectralitate, raportul Unul-Multiplu etc. – a fost Omnia Unus Est (Unul E In Toate) de Corneliu Dan Georgescu. Consonanta – data de motivele extrase din diferite Corale de J. S. Bach, a caror cadenta s-a revelat abia in final – a constituit axa de simetrie a muzicii. La polul opus, tensiunea ritmica implacabila a tobelor – mari si mici – a marcat interventia fortei demiurgice a Celui Care E in Tot si in Toate, divizand sau unificand – prin cadentele perfecte – micro- si macroUniversul! Ca de obicei, Corneliu Dan Georgescu ne invita sa meditam asupra existentei lui Unu, ca Principiu al tuturor lucrurilor.

Solo IV, Rythmodies pentru fagot solo (1995) de Costin Miereanu are alura unui experiment ludic ritmicotimbral. Sonoritatea aspra a fagotului si ritmurile eterogene oscilant-repetitive au amintit, nu o data, pe fondul reverberatiilor de gonguri, semnalele de bucium in jerbe variationale ca niste risipe de energie. Cunoscand si simtind duhul ascuns in lemnul fagotului, Serban Novac a innobilat timbrul si expresivitatea acestui instrument destinat in principiu orchestrei.

Intitulata sugestiv, Spectrum, lucrarea lui Eugen Wendel testeaza valentele acustice ale diferitelor instrumente si polisemia coloristica pe care o iradiaza, formand texturi complexe, unde, armonicele naturale, unisonul, eterofonia, canonul ritmic se reunesc si se despart, simetric, in jurul pasajelor diatonice ale pianului si al loviturilor puternice de tobe. "Nodurile" retelei, fixate de dialogurile scurte, imprecise, dintre corzi si sufl atori, se extind alcatuind un spectru secundar, in care sunt pluristratificate toate motivele si secventele de unison.

Peter Ruzicka a imaginat, in Rezitativ, un dialog intre doua caractere diferite, dar complementare: violoncelul – nestapanit, acoperind toate registrele instrumentului, dar si cu ascensiuni tranfigurate in supra-acut – si pianul – nervos, acordic, material. Anca Vartolomei – fascinanta, la propriu – si Rodica Danceanu – precisa ca un arhitect, stapana chiar si pe afecte – au pus in valoare partitura compozitorului german.

Finalis septima (1989) de Octavian Nemescu ne conecteaza la o dubla primordialitate: pe de o parte, fondul - pedala electronic, ca un murmur abia perceptibil al Universului, pe de alta parte, reflectarea lui in armoniile palpabile ale pianului, inlantuite conform aceluiasi principiu al armonicelor naturale. Lor li se adaoga puritatea sunetelor a doua fl uiere, ca niste adieri venite parca din timpuri edenice, originare. Granita dintre cele doua Universuri se estompeaza considerabil, mai ales ca, in pauzele dintre o secventa si alta, murmurul cosmic isi continua nestingherit curgerea, ca un liant intre Cer si Pamant. E ca si cum sacrul si profanul s-ar infiltra unul substanta celuilalt, absorbindu-se reciproc.
A fost o dupa-amiaza de intense trairi spirituale, sustinute mereu pe culmi de catre "archei" si indrumatorul lor, Liviu Danceanu.