Măsură pentru măsură

Cu fiecare generaţie de studenţi ajungem la semestrul Shakespeare. Anul II, semestrul I. Întotdeauna prindem luna Decembrie şi asta îmi aminteşte de spectacolul din Decembrie 1971 de la Teatrul Giuleşti. Piesa era ”Măsură pentru măsură” de W. Shakespeare şi regizorul era Dinu Cernescu.

Subiectul este despre abuzul puterii şi cum schimbă puterea firea omului. Este despre alienarea pe care o aduce accesul la putere.
De altfel, sunt şi proverbe populare care spun asta foarte inteligent.
“Nu duce casa bună cu mărirea” sau “Scroafa care s-a urcat în copac”.
Acel spectacol de la Teatrul Giuleşti a mişcat lumea din loc. Cel puţin lumea mea interioară. Ordinea s-a dezordonat şi apoi s-a ordonat major. Era vremea tinereţii noastre, dar paralel se desfăşura o lume hâdă şi lunecoasă. Şi faptul că în timpul “tezelor de la Mangalia” a apărut un astfel de spectacol, ne spune că Dumnezeu e foarte atent şi la bune şi la rele.

Scrie Dinu Cernescu într-una dintre cărţile sale şi anume în cea numită ”Regizor” despre acest spectacol:
“Spectacolul a fost foarte greu înghiţit de oficialităţi, însă nimeni nu îndrăznea să spună de ce nu plac aluziile care erau evidente, aşa că au făcut vizionări până la cel mai înalt nivel. Până la urmă, s-a cerut punerea unor însemne heraldice englezeşti şi pe unele pelerine; vezi, Doamne, acţiunea este la ei acolo în Anglia, nu are nici o legătură cu ţara noastră.”

După spectacolul de la Bucureşti, unde toată lumea alerga să-l vadă, cu conştiinţa clară că face ceva nepermis şi unde toată lumea părea că-şi face datoria în rezistenţă, care vrem sau nu s-o recunoaştem – ea a existat.
Spectacolul era un act curajos şi condiţia de spectator îţi dădea o senzaţie de primejdie.

Vorbind despre piesă, Cernescu scria că piesa ”Măsură pentru măsură” ascunde în ea şi mai multe piese – dintre care una este un genial pamflet politic despre abuzul puterii.
Alienarea personajelor în raport cu puterea, cu accesul la putere – dădea senzaţia unui pericol care vine, se instalează şi nu mai pleacă, cu spaima care întrerupe orice comunicare.
Era un spectacol fabulos, avea în el ceva care fascina şi poate de aceea politicienii nu l-au oprit, cum s-au oprit pe-atunci atât de multe spectacole.

Peste câţiva ani, Dinu Cernescu a repetat spectacolul în Belgia, la Teatrul Naţional şi acolo a avut preţuirea care o merită, care la noi era bandajată în frică şi eroism. Acolo cronica din La Soir nota: “Aşa cum există un Casanova – Fellini, iată un Shakespeare - Cernescu, cunoscutul regizor român care ne dă viziunea despre Măsură pentru măsură – o sută de şocuri ale imaginilor care sunt de neuitat. Marionete imense, jocuri de lumini, modificări ale actorilor, bucuria teatrală unită cu cea pe care o dă cinematograful”. ”Nu citez cronicile elogioase, scria Cernescu, dar de dată asta nu am rezistat ispitei”.

Cum era spectacolul de la Bucureşti?
Greu de explicat. Mă uit la fotografii şi îmi aduc aminte de sentimentele uriaşe care ne invadau.

Dacă primul raport dintre personaje este un raport pe orizontală – adică povestea piesei, desfăşurarea ei (conflictele piesei) căpăta o dimensiune pe verticală.

La prima trecere prin scenă a lui Angelo, noul conducător al oraşul, el se confruntă cu un om normal, la următoarea trecere, e înconjurat de gărzi şi de câteva personaje care îl aplaudă, personaje cărora li s-au deformat mâinile, au devenit mai lungi, cu palmele mai groase.

Pe atunci, trăiam de-adevaratelea simfonia grotescă a aplaudatului.
Spectacolul se juca în spaţiul gol al scenei, fără nici un punct de sprijin pentru actori, regizor sau scenograf.

Era un spaţiu cu rosturi multiple care-şi schimbă destinaţia şi valoarea în funcţie de situaţiile dramatice când accesoriile de scenă deveneau elemente de joc.

Ştăngile coborâte de la pod cu zgomot metalic erau stradă, puşcărie sau mănăstire, în funcţie de poftele lui Angelo, noul conducător al oraşului.

Noua slujbă îl făcea să devină mai înalt, suit fiind pe nişte picioroange bine ascunse de costum. Cu cât puterea absolută a lui Angelo creştea, el nu mai acţiona decât suit pe practicabile din ce în ce mai înalte, care intrau sau ieşeau din scenă, alunecând cu un zgomot metalic. În acest spaţiu plin de locuri neliniştite cu spaime, cu prelungiri nevăzute, personajele puterii îşi întretăiau drumurile cu un bufon – personaj inventat – care râdea isteric, ameninţător, după fiecare scenă în care deveneau din ce în ce mai mulţi aplaudaci cu mâini uriaşe, târfe cu sâni enormi care se hârjoneau cu manechine ce reprezentau înalţi demnitari ai puterii.

În final, când piesa a fost jucată şi răul pedepsit, personajele se apropiau de rampă şi de public într-un fel de împăcare însă mişcarea lor de-a veni la aplauze era întreruptă de cortina de fier a teatrului, care se lăsa cu un zgomot sinistru. La aplauzele sălii, actorii nu răspundeau. Nu se putea ieşi la aplauze după asemenea spectacol, publicul trebuia să plece cu senzaţia unui pericol care vine:
“Vine, vine, vine,/ Calcă totul în picioare”.

Era 1971 – Pericolul a venit într-adevăr, anii negri au durat din 1974 şi până în '90, 16 ani. Presimţirile lui Cernescu au fost atroce.
În cartea lui despre spectacolele pe care le-a făcut, Dinu Cernescu vorbeşte despre unul dintre marile momente ale spectacolului – violul Marianei.

“Întotdeauna am crezut în valoarea accidentului scenic.
În ultimul act din ”Măsură pentru măsură” este un viol pe care-l face Angelo asupra Marianei, personaj jucat de Dorina Lazăr. Am pregătit cu Sorin Holer, scenograful spectacolului (care a şi emigrat după spectacol), un cap imens al lui Angelo, pus pe un fel de cărucior, ca un păianjen care trebuia s-o culce la pământ pe Mariana. Am repetat de multe ori momentul, dar nu eram mulţumit.

La sfârşitul unei repetiţiei, stătea pe scenă, când la un moment dat, o ştangă nesupravegheată pe care era pusă o lungă şi imensă perdea a început să alunece toată jos. Am încremenit cu toţii de frumuseţea întâmplării la care asistăm. Era exact momentul care nu ieşea – momentul violului. După asta, violul a fost unul dintre momentele puternice ale spectacolului.”

Şi să mai scriu şi părerea pictorului Giorgio de Chirico, care a văzut spectacolul lui Cernescu.
“Am văzut Dinu Cernescu a făcut şi alte mari spectacole şi debutul lui Florin Piersic este legat de el şi Hamletul lui Iordache şi reuşita totală a lui Iordache şi vectorul de sens dat lui Ducu Darie şi acel mare spectacol Eseu cu Stefan Bănică şi Stefan Mihăilescu Brăila. A avut prieteni mari: Jerzy Grotowski, Miklos Iancso, Salvador Dali, Fellini şi Zefirelli, cu doamna Deleanu şi Leopoldina Bălănuţă, cu Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza.
E un om discret, modest şi bun,
În curând, va veni la Teatrul Odeon, să lucrăm împreună. Dumnezeu să-l ajute şi să-l apere.