"Atunci am negociat revoluţia cu Dăscălescu"

Jurnalul Naţional v-a prezentat în ziarul de ieri povestea unui timişorean obişnuit, unul dintre participanţii spontani ai revoluţiei din oraşul de pe Bega. Ioan Savu a fost cel care a ajuns în Consiliul Judeţean în decembrie 1989 şi a negociat revendicările mulţimii cu Dăscălescu.

Pe vremea când comuniştii nu negociau nici măcar condamnarea la moarte, "un nimeni de pe stradă" a avut curajul să urle foamea mulţimii. Şi asta când Ceauşescu nu numai că nu căzuse, dar era binemersi în Iran. A înfruntat de trei ori ameninţarea cu moartea şi a avut îndrăzneala de a cere demisia prim-minis­trului. L-a arestat pe Ion Coman şi a fost, ulterior, un permanent întârziat la împărţirea funcţiilor.


PAŞAPORT PERSONAL
În momentul "descinderii" în Consiliul Judeţean, capii revoltei de la Timişoara au fost întâmpinaţi de Dăscălescu în sala de consiliu. "Unii dintre noi s-au cocârjat, erau foarte umili, l-au salutat cu: «Să trăiţi, tovarăşe prim-minis­tru!», povesteşte Ioan Savu. Eu m-am gândit că trebuie să fim demni, pentru că nu ne obliga se nimeni să mergem acolo şi am refuzat să-l iau cu «tovarăşe». Atunci când l-am văzut eram atât de furios, încât simţeam cum plesneşte ceva în mine. Pentru că aveam nişte antecedente care nu-mi dădeau voie să mă îndrăgostesc de comunism, foloseam cuvântul «tovarăşe» foarte rar. Aşa că m-am adresat lui Dăscălescu cu «domnule»."

Atunci când a venit vorba despre revendicările mulţimii, câţiva membri ai delegaţiei i-au cerut lui Dăscălescu avantaje care-i priveau personal. Unul a cerut paşaport "şi, pentru că Dăscălescu a spus că nu-i poate da în momentul acela, au început să se tocmească şi au ajuns la a negocia săptămâni, zile şi, în final, un sfert de oră". Acesta reprezenta termenul-limită în care primul-ministru trebuia să facă rost de paşaport. În timp ce ei se tocmeau, "eu am început de unul singur să sintetizez în agenda mea modul de gândire al oraşului. Încercam să mă gândesc cam ce-şi doreau tinerii care ieşiseră în stradă". Pentru că nu a putut să negocieze un paşaport pentru el, individul s-a gândit să-i ceară lui Dăscălescu paşapoarte pentru toată mulţimea, invocând faptul că toţi cetăţenii au dreptul la un paşaport.

Care erau revendicările colective? "Eu îmi scrisesem pe agendă la primul punct «Jos Ceauşescu!»; apoi eliberarea arestaţilor; să ni se spună numărul exact al morţilor şi răniţilor; să primim morţii ca să-i putem îngropa după datina străbună; dreptul la radio şi televiziune; tipărirea doleanţelor mulţimii şi altele", îşi aminteşte Savu.

Reacţia lui Dăscălescu a fost demnă de toată diplomaţia comunistă de care putea da dovadă un demnitar. "Mi-a replicat că e numai de două zile în Timişoara şi că el nu a cunoscut până acum toate aceste nemulţumiri. Au fost unii care s-au lăudat că l-au luat de gât pe Dăscălescu. Nici nu se putea face lucrul acesta. Pentru că sala de consiliu era plină de securişti şi nici nu era cazul. Acolo nu era un moment de violenţă, de confruntare. Era un moment de negociere." Savu povesteşte că Dăscălescu avea o faţă de piatră, care nu exprima nimic.
NUMELE ŞI DOMICILIUL
"Când Dăscălescu mi-a zis că este în Timişoara de două zile şi nu cunoaşte nemulţumirile timişorenilor, i-am spus că, în acest caz, ar fi bine să-şi dea demisia, spune Savu. Eram furios, dar nu puteam să-l iau de gât, pentru că toţi cei care ne înconjurau aveau hainele umflate de arme." Şi-a dat seama din asta că trebuie să vorbească cineva cu mulţimea de afară. Pentru că, dacă cei de afară forţau uşile să intre, activiştii erau dispuşi să tragă. "Am ieşit la balcon şi nu ştiam ce să spun mulţimii ca să capete încredere în mine. Aşa că mi-am dat numele complet, adresa exactă şi am spus că am trei copii."

Savu argumentează această atitudine prin aceea că oamenii aveau nevoie să le vorbească nişte persoane concrete, pe care să le poată identifica, pentru ca să fie dispuşi să facă ceea ce şi-au asumat să facă. "Ieşind în faţa mulţimii, mi-am dat seama că nu am cum să scap de acolo. Şi m-am gândit că dacă eu realizez lucrul acesta, care sunt un nepriceput, atunci sigur oamenii specializaţi ar fi remarcat imediat dacă dispăream." Pentru că nu mai putea fugi de această responsabilitate, de a fi coordonatorul revoluţionarilor,

Savu le-a cerut oamenilor să-şi verifice vecinii dacă sunt sau nu înarmaţi şi să treacă armele din mână în mână până la uşa Consiliului. "Le-am mai spus să nu lase pe nimeni să plece de acolo pentru că, dacă oamenii aceia cu funcţie veniseră de la Bucureşti, asta era o garanţie pentru noi că nu o să se mai tragă în Timişoara."


EXEMPLUL POLONEZ
Apoi a intrat în sediul Consiliului Judeţean. Dând nas în nas cu Dăscălescu îi spune că ei, revoluţionarii, nu vor merge niciodată pe principiul "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", că nu le vor omorî familiile şi copiii şi se vor limita la înălţimea altor popoare europene.

"I-am dat exemplu lui Dăscălescu poporul polonez, care, după grevele lui Walesa, a ridicat un monument cu două coloane: pe una au scris numele securiştilor şi miliţienilor, iar pe cealaltă au scris numele greviştilor. I-am spus că acolo şi securiştii şi greviştii au luptat în felul lor şi că ar trebui să urmăm acest exemplu ca pe unul al unui popor civilizat", spune Savu. Atunci Dăscălescu l-a invitat să se aşeze pe un scaun, după care s-a aşezat lângă el.
ARMELE
"În momentul în care m-am aşezat, unul dintre activişti a venit furios spre mine şi mă privea ca pe ultimul gunoi. Apoi s-a retras şi a fost şocat că Dăscălescu, care era totuşi primul-ministru al unui stat comunist, s-a aşezat lângă un nimeni de pe stradă. Activistul se înfuriase şi pentru că-i cerusem lui Dăscălescu să-şi dea demisia. Dăscălescu, dintr-un reflex, şi-a dus mâna la haină să caute un pix şi atunci toţi activiştii, lingăii ăia care erau acolo, au sărit cu pixuri şi carneţele.

Eu stăteam pe scaun şi îi dictam lui Dăscălescu", povesteşte Savu. Ştia că o să "crape" acolo, dar voia să fie cât mai eficient, spunându-i lui Dăscălescu că nu îşi inchipuia că o să strige alături de ei "Jos Ceauşescu!". "«Aţi trăit atâţia ani acolo, unii lângă alţii, v-aţi ajutat, acum doar n-o să strigaţi împotriva lui, nu e creştineşte!». Aşa i-am spus. I-am mai spus că în ţara asta, indife­rent de funcţie, oamenii au nevoie de nişte lucruri minimale. Şi că toate lipsurile pe care le înduram noi, oamenii simpli, le-ar fi putut îndura la fel de bine şi nişte rude de-ale lui, mai îndepărtate, care nu au acces la ajutorul lui direct", continuă povestea Ioan Savu.

Negocierile au început pe la prânz şi au durat până seara. Revoluţionarii le propuneau ceva, oamenii veniţi de la Bucureşti se strângeau separat şi apoi mai purtau câte o discuţie cu ei. Pentru că oamenii aflaţi în Piaţă vociferau, mai strigau, Savu mai ieşea din când în când în mulţime şi vorbea cu ei.

"Am observat atunci că, cerându-le oamenilor să-i identifice pe vecinii lor care au arme, se strânseseră o grămadă de puşti la intrarea în Consiliul Judeţean. Pentru mine aceasta imagine cu puştile era copleşitoare. Gândiţi-vă că zile întregi s-a tras în Timişoara şi acum eu mă uitam la grămada asta cu arme şi nu ştiam ce să fac cu ele", spune Savu, continuând cu povestea episodului când oamenii adunaseră armele disciplinat, iar unii securişti chiar au fost bătuţi măr ca să le predea.

În acele momente, Savu se gândea că trebuie să facă ceva cu armele pentru că, dacă de undeva din mulţime se deschidea foc, atunci s-ar fi tras haotic cu ele. Episodul acesta are şi o secvenţă finală pe care revoluţionarul o povesteşte: "La intrare în consiliu era un tip mai spilcuit pe care l-am întrebat ce să fac cu atâtea arme. El era soldat, dar se vedea că e şcolit, un tip civilizat. El mi-a răspuns că nu are voie să vorbească cu mine. Atunci i-am spus că m-am gândit să scot încărcătoarele de la arme şi să le sortez. El mi-a răspuns din cap afirmativ, iar privirea lui îmi spunea că e bine ce fac".


CASETE AUDIO
Revenind la lista cu revendicări, Ioan Savu spune că printre acestea se număra şi retragerea armatei din oraş. "Ei tot încercau să demonteze fiecare cerere de-a mea. La chestiunea cu televiziunea mi-au spus că e stricat carul de televiziune din Timişoara şi punctul acesta nu se poate rezolva. Le-am replicat că eu cred că armata are posibilitatea să intre pe orice frecvenţă şi asta se poate rezolva. M-au refuzat şi cu tipărirea doleanţelor noastre. Eu am lucrat în tinereţe la fabrica de detergenţi şi, printre altele, mă ocupam şi de inscripţionarea cutiilor de detergenţi cu instrucţiunile de folosire. Lucram cu diverse tipografii din ţară. Le-am spus că tipărirea nemulţumirilor mulţimii se poate face foarte uşor pe tipar înalt, se culege repede şi n-ar fi aşa o filozofie", continuă Savu.

El le-a mai cerut să elibereze deţinuţii, şi atunci oamenii veniţi de la Bucureşti au "sărit în sus". "Le-am spus: «Da' ce vă infectează covoarele? De ce nu vreţi să-i aduceţi aici? Sunt nişte oameni, ca şi voi, şi luptă pentru drepturile tuturor, inclusiv ale voastre». Atunci au chemat toţi directorii de întreprinderi care aveau angajaţi arestaţi", povesteşte Savu.

Ca să poată dovedi că cele afirmate de el pot fi verificate, Savu susţine că cei de la Securitate au filmat aceste convorbiri şi le-au înregistrat pe casete audio, spunând că şi-a asumat acest moment pentru că ştia că nu mai iese viu de acolo. "Le-am spus oamenilor din mulţime că ăştia aşteaptă să se facă întuneric şi să ne manevreze. A trebuit să trimit oameni la Consulatul sârbesc cu lista celor care eram acolo şi cu lista doleanţelor. Am rugat să facă asta nişte tineri care să ştie şi sârbeşte. Mi-am dat seama că nu mai ştiu nimic de tinerii pe care i-am trimis la consulat", continuă Savu.
"MĂ ÎMPUŞCAŢI O DATĂ SAU DE TREI ORI?"
La 20 decembrie a venit Pacoste, care i-a spus lui Savu că Ceauşescu trebuia să vină în Timişoara şi că s-au schimbat planurile şi va vorbi la tv la ora 18:00.

"Am dat drumul la televizor la ora 18:00 şi l-am prins pe Ceauşescu. Între timp mulţimea cerea un televizor pentru a vedea discursul. Am cerut şi eu acest lucru celor veniţi de la Bucureşti şi Pacoste m-a ameninţat de trei ori că mă împuşcă. Prima dată m-a ameninţat că o să mă împuşte pentru că am organizat mulţimea, a doua oară a fost atunci când am dezasamblat armele şi mi-a spus: «Cum îţi permiţi să dezarmezi ofiţerii în misiune».

Le-am dat oamenilor un televizor afară şi atunci au început să huiduie. Am ieşit în balcon să-i liniştesc şi le-am spus că toţi îl uram pe Ceauşescu, dar că noi încercam să rezolvăm problema pe plan local." Atunci, Pacoste a venit prin spatele său şi a încercat să-i smulgă microfonul, dar nu a reuşit. "Eram atât de furios, credeam că-l mănânc şi el mi-a spus că o să fiu împuşcat pentru că instig populaţia. S-a aplecat peste balcon şi a văzut steagurile cu stema decupată şi mi-a spus că profanarea drapelului se pedepseşte prin împuşcare. Am început să râd şi l-am întrebat: «Mă împuşcaţi o dată sau de trei ori?»."


"L-AM ARESTAT PE COMAN!"
"Cu două zile înainte, Pacoste mă ameninţase că mă împuşcă. Şi era şi Coman cu şapca aia de ceauşist pe cap, când l-am văzut îmi venea să-l strâng de gât.

Faţă de Pacoste am încercat să-mi controlez reacţiile, ştiam că sunt subiectiv faţă de el. Cred că faţă de Coman am greşit, am făcut un lucru de care îmi e ruşine.  A cerut apă la un moment dat şi eu am refuzat să-i dau. Dar parcă îl vedeam pe Ceauşescu cu şapca aceea.

Eu l-am arestat atunci pe Coman", spune Savu. În noaptea de 22-23 decembrie, el, împreună cu alţi revoluţionari, a ascultat tot ce se discuta pe toate frecvenţele lor, lucru de care aceştia nu au ştiut. Au ascultat până s-a descărcat staţia. Atunci au aflat de informaţiile cum că e atacat aeroportul, că sunt elicoptere în zona Moraviţă, că e pericol să se atace uzina de apă. "L-am trimis pe Bălan, secretar general pe judeţ, să vorbească cu Zeca, şeful de stat major de aici, şi ăsta nu juca dublu, ci triplu. Din maşina lui s-a tras în Timişoara la data de 17 decembrie. Eram aşa de obosit că îmi venea să plâng de somn."
ÎNTÂRZIAT LA FUNCŢII
La 24 decembrie, Ioan Savu a ajuns împreună cu ceilalţi revoluţionari din Consiliul Judeţean la garnizoana Timişoara. "Mi-aş fi dorit să nu fiu acolo, pentru că imediat ce am ajuns oamenii au început să-şi împartă funcţiile. În timpul acesta l-au adus pe un general, pe care l-au îmbrăcat din civil în militar şi l-au trimis însoţit la Operă pentru că îi era frică să se ducă singur. Ne-am dus şi noi la Operă ca să organizăm consiliul local şi ni s-a spus acolo că trebuie să fie 21 de funcţii. Şapte pentru Frontul Democrat Român, şapte pentru Armată şi şapte pentru Partidul Comunist. Eu nu am vrut să scriu Partidul Comunist, pentru că mi «s-a uscat» mâna şi am scris doar «partidul»."

Lui Ioan Savu nu îi mai rămăsese nici o funcţie. Dar nu l-a deranjat, pentru că oricum "nu îşi găsea locul între ei". "După-amiază ăştia s-au strâns din nou în primărie şi eu m-am dus peste ei şi le-am spus că nu vreau vreo funcţie şi am urlat la ei că nu se pricep la administraţie şi că ar trebui ca lucrurile astea să fie făcute de specialişti, şi atunci m-au luat sus şi m-au dat afară. M-au luat efectiv de mâini şi de picioare şi m-au zvârlit afară. Am rămas pe holul Consiliului şi la un moment dat dintre cei care împărţeau funcţiile a ieşit Bălan şi m-am îndreptat spre el şi mi-a spus: «Nu te apropia de mine, că îmi creezi deservicii». Până la urmă l-au arestat şi a făcut parte din 25 de arestaţi din Ti­mi­şoa­ra."

La sfârşitul lunii ianuarie '90, fiul lui Bălan a venit la Savu şi l-a rugat să fie martor la proces în apărarea tatălui său. "Am acceptat, deşi unii mi-au spus că sunt terminat politic dacă îl apăr, dar eu m-am gândit că noua societate care avea să se creeze trebuia să aibă fundamentul pe nişte principii solide, drepte. M-am gândit că a făcut cu siguranţă lucruri rele, dar trebuia condamnat numai pentru acelea nu şi pentru ce n-a făcut. După ce mi-a spus că îi creez deservicii, m-am dus să îl apăr la proces. M-am gândit că viaţa este foarte ciudată." Firul poveştii lui Ioan Savu se apropie de sfârşit. Nu a uitat însă să ne povestească şi cum a ajuns la Bucureşti. "În ajun de Crăciun am dormit la Poştă şi în 26 decembrie am plecat la Bucureşti. M-am dus la televiziune. Din televiziune m-au dat afară pentru că am ajuns prea târziu şi m-am întors la Timişoara", conchide Ioan Savu.


SFIOŞENIA PRIM-SECRETARULUI
"L-am văzut atunci şi pe Bălan, care era la vremea respectivă secretar general pe judeţ. L-am văzut margi­nalizat de ăştia de la Bucureşti, era căzut. Până la urmă, ăştia au încercat să răspândească vestea că Bălan conduce toate negocierile, ca să nu iasă ei în faţă.

Cine îşi închipuia că un secretar poate coordona un prim-minis­tru? Asta era o strategie a lor să iasă basma curată la o adi­că. I-am spus lui Bălan: «Domnul meu, aţi avut şansa să fiţi omul momentului dacă eraţi cu noi în 17 decembrie!»." Acesta i-a spus că nu a putut face nimic, pentru că are familia în Teleorman, continuând cu relatarea episodului în care a primit un telefon de la consulul sârb, care l-a informat că au venit nişte tineri cu o casetă video şi o listă de revendicări. Savu s-a gândit atunci că Bălan vrea să joace dublu: "Pe de o parte să fie de partea autori­tă­ţi­lor, şi pe de alta să se informeze ce am vrea să facem noi, manifestanţii. I-am spus că tinerii respectivi nu s-au întors până la acea oră şi el părea îngrijorat că ar fi putut fi împuşcaţi de securişti".


FITILUL REVOLUŢIEI
În seara aceea nu s-a mai dus la Consiliul Judeţean, ci s-a oprit la redacţia ziarului Drapelul roşu. "Şi acolo m-am gândit că se apropie Crăciunul şi că este nevoie de saloanele (bomboanele) acelea de Crăciun. S-a şi strigat atunci când a început Revoluţia: «Vrem saloane de Crăciun, nu conducător nebun!». Între timp au apărut ziarişti străini. Cam prin 22 decembrie seara. În 21 seara şi 22 dimineaţa nu s-a mai tras în Timişoara. Şi ziariştii străini au început să transmită la un moment dat pe linie internaţională tot ce se întâmplă."


GHERILA URBANĂ
La 22 decembrie au vrut să meargă la Operă. Un arhitect i-a dat maşina lui Savu şi s-a gândit să ia şi nişte ar­me dintre cele strânse din mulţime, ca să se apere. "Unul dintre noi, Fortuna cred că era, nu a fost de acord cu lu­crul acesta, şi a fost foarte bine că a gândit aşa, pentru că altfel ne împuşcau soldaţii ca pe terorişti. Nu ne-am oprit la Operă. Am fost la Poligrafie, unde erau ceva morţi şi, din câte am înţeles la vremea respectivă, prinseseră şi un terorist. Am înţeles că era un tip atletic în com­binezon negru. Din câte ştiu, la vremea respectivă existau nişte rezervişti care erau antrenaţi pentru astfel de misiuni speciale."

Savu crede că aceştia erau "oameni ai urbei" şi ştie că de două ori pe an se antrenau pentru chestiuni de genul acesta. "Adică, de diversiune de luptă în spatele frontului ocupat. Un fel de gherilă urbană. Tot atunci am văzut şi un copil de 10-12 ani foarte murdar, care vorbea incoerent. Vorbea când în engleză, când în română. Spunea că tatăl lui este Ceauşescu. Cred că acesta era unul dintre copiii despre care s-a vorbit că erau crescuţi în unităţi militare special pentru a participa la di­ver­siune. Nu ştiam dacă acel copil vorbea incoerent in­tenţionat sau nu, dar am impresia că o făcea voit. Nu am rămas lângă el, dar ştiu că până la urmă l-au luat militarii."