ASEMĂNĂRI IZBITOARE /Marea Criză: istoria se repetă?

“Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât îşi putea permite”, rezuma recent Jaime Gil Aluja cauza reală a problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Reputatul savant spaniol, specialist al “economiei incertitudinii”, a explicat pentru Jurnalul Naţional: “A fost încurajată o spirală a consumului, fără să se ţină seama că resursele nu o puteau susţine. S-au creat decalaje uriaşe”. La fel s-a întâmplat şi în “nebunii” ani ’20. Nu doar pentru că, după oroarea primului război mondial, lumea voia să se bucure de viaţă, să trăiască clipa, să profite de orice oportunitate. Consumismul a fost încurajat deliberat, din raţiuni economice.

În anii '20, progresul tehnologic adusese producţia de masă. Prosperitatea se putea perpetua, însă, doar atâta vreme cât cererea creştea odată cu oferta. Virtuţile tradiţionale – frugalitatea, prudenţa şi cumpătarea – au devenit brusc anacronice. Contrare intereselor producătorilor în continuă căutare de pieţe de desfacere. Aceste pieţe s-au dovedit în scurt timp insuficiente: nu din cauza mentalităţilor tradiţionaliste, ci din lipsa banilor. Resursele financiare erau concentrate excesiv în mâinile unui procent infim al populaţiei.

PREA MULT LA PREA PUŢINI
Creşterea spectaculoasă a productivităţii nu a adus în anii ’20 şi o distribuire echilibrată a profiturilor. Dimpotrivă, a mărit primejdios decalajul dintre cei foarte bogaţi şi restul populaţiei. Între 1923 şi 1929, salariile muncitorilor au crescut cu doar 8%, în vreme ce profiturile corporaţiilor s-au majorat cu 65%. În plus, statul a acordat potentaţilor substanţiale scutiri fiscale. În 1926, impozitele celor care câştigau peste un milion de dolari au fost reduse cu mai mult de două treimi. Este interesant de remarcat că şi Administraţia Bush a adoptat măsuri similare în 2001 şi 2006.

În 1929, cele mai bogate 0,1% din familiile americane câştigau venituri echivalente cu cele însumate de 42% din populaţia aflată la baza piramidei economice. În 2004, aceiaşi 0,1% câştigau, brut, mai mult decât totalul veniturilor impozabile ale celor mai săraci 120 de milioane de americani (Johnston, New York Times, 2006). Un alt important indicator al decalajului economic dintr-o societate îl reprezintă raportul dintre venitul mediu al directorilor de companii şi cel al unui simplu muncitor. În 1960 în Statele Unite, raportul era de 42/1. În anul 2005 ajunsese la 411/1. Spre comparaţie, în Europa, raportul este de doar 25/1.

În anii ’20, dezechilibrul crescând între productivitate şi veniturile majorităţii a fost compensat prin credite. Pentru prima dată în istorie, populaţia era îndemnată să consume pe datorie: “Cumpără acum, plăteşti mai târziu!”. Orice putea fi achiziţionat în rate: o maşină, o casă, o fermă, utilaje agricole. Şi chiar acţiuni la bursă!

NEBUNIA SPECULAŢIILOR
“Jocul la bursă” a fost în anii '20 echivalentul speculaţiilor imobiliare din perioada 2005-2007: o promisiune de îmbogăţire rapidă, aparent accesibilă tuturor. Valoarea acţiunilor a crescut constant şi substanţial, mai ales între 1927 şi 1929. Opinia publică trăia cu iluzia că trendul ascendent avea să continue la infinit. Aşa că tot mai mulţi oameni simpli erau tentaţi să-şi plaseze economiile în acţiuni bursiere. Adeseori achitau doar o mică parte din suma necesară unei astfel de investiţii, restul cumpărând pe “datorie”. Cu toţii aveau convingerea că valoarea acţiunilor urma să crească în scurt timp suficient pentru a achita creditul şi a rămâne şi cu un profit frumuşel.

La începutul mileniului trei, o iluzie similară a funcţionat cu privire la proprietăţile imobiliare. Ea a stat la baza ipotecilor de mare risc (“subprime”) acordate cu suspectă generozitate de băncile americane. Pornind de la premisa că orice casă îşi sporeşte valoarea cu fiecare lună care trece, bancherii credeau că ies în câştig chiar dacă, la un moment dat, clienţii nu-şi mai puteau achita ratele. Nimeni nu părea să ia în calcul ipoteza că preţurile, umflate artificial, s-ar putea nărui. Şi, totuşi, scadenţa era la fel de inevitabilă ca şi cea care a curmat euforia “anilor nebuni”. În octombrie 1929, prăbuşirea Bursei de la New York – “Marele Crah” de pe Wall Street – a intrat în manualele de istorie drept debutul oficial al Marii Depresiuni. Efectele crizei au fost globale şi s-au resimţit un deceniu întreg.

MITUL AUTOREGLĂRII
O altă coincidenţă tulburătoare se referă la filosofia care a guvernat economia occidentală în perioadele premergătoare celor două crize. O filosofie care propăvăduia statul minimal şi piaţa liberă, “neconstrânsă” de nici un fel de reglementări. Nici măcar după crahul Bursei din New York, în octombrie 1929, preşedintele Herbert Hoover (aflat în primul an al mandatului său la Casa Albă) nu a putut fi convins de necesitatea unei intervenţii federale. Era convins că lucrurile se vor rezolva de la sine. Că sistemul se va autoregla. Acelaşi tip de mentalitate a fost promovat insistent de neoconservatorii Administraţiei Bush, sprijiniţi de influentul Alan Greenspan, guvernator al Rezervelor Federale din 1987 până în 2006. Timp de peste un deceniu, Greenspan s-a opus oricărei iniţiative menite să impună un cadru normativ unitar activităţilor financiare. Fostul guvernator al băncii centrale americane susţinea că statul nu poate inventa reguli mai bune decât cele pe care le creează dinamica economică.

După ce sistemul financiar global a intrat în colaps, specialiştii au constatat cu stupoare că el devenise de ani de zile un gigantic joc piramidal. Otrăvit de produse toxice, parazitat de inginerii sofisticate, corupt de lăcomia unor jucători lipsiţi de scrupule. Chiar şi fanaticii “autoreglării” au fost obligaţi să-şi recunoască, spăşiţi, eroarea. Audiat în octombrie 2008 de o comisie a Congresului american, Alan Greenspan a recunoscut: “Am greşit când am presupus că aceste organizaţii care acţionează în interes propriu, precum băncile şi altele, erau cele mai în măsură să-şi protejeze acţionarii. Aceia dintre noi care credeam că piaţa se reglează singură suntem în stare de şoc.”

“Am dat peste o fisură în ideologia capitalismului” – a concluzionat Greenspan. Omenirea o mai descoperise o dată, în anii ’30.

“Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât îşi putea permite. A fost încurajată o spirală a consumului, fără să se ţină seama că resursele nu o puteau susţine. S-au creat decalaje uriaşe”
Jaime Gil Aluja, Preşedintele Academiei Regale de Ştiinţe Economice şi Financiare din Barcelona