Eşecul politicilor FMI

Strategiile Fondului Monetar Internaţional au dus la eşecuri vizibile în multe ţări, iar statele care merg bine azi, care realizează creşteri economice, au refuzat acorduri cu FMI.

Analiştii economici spun că în 1997, criza financiară asiatică a fost provocată de o deschidere a pieţelor de capital care a dus la un aflux rapid de fonduri străine. Această situaţie a fost susţinută cu vigoare de Departamentul trezoreriei de stat american, împotriva faptului că ţarile interesate dispuneau de dobânzi la împrumuturile interne crescute şi nu aveau nevoie neaparată de marirea împrumuturilor lor externe. Economistul şef al Băncii Mondiale din acea perioadă şi laureat al Premiului Nobel, Joseph Stiglitz a remarcat că : artizanii acestei politici nu au dispus de nici un fel de studiu care să demonstreze că deschiderea pieţei de capital avea să ducă la creştere economică. În cazul Asiei, măsurile au dus la efect contrariu. În perioada anilor 1996 si 1997 s-a realizat o inversare a fluxului finanţelor de circa 11% din PIB-ul Coreei de Sud, Malaieziei, Filipinelor şi Tailandei. Părăsirea acestor ţări de către fondurile financiare a dus la prăbuşirea monedelor locale şi a declanşat o panică financiară, spune Mark Waisbrot codirector al "Center for Economic and Policy Research", Washington, preluat de www.cepr.net .

Washington-ul a intervenit prin mijloace diferite şi a reuşit să transforme criza într-un proces de declin economic regional grav. Mai întâi Trezoreria a convins Japonia să-şi abandoneze propunerea iniţială a realizării unui fond monetar asiatic care ar fi furnizat zonei cel puţin 100 miliarde de dolari pentru a stabiliza monedele înainte ca acestea să înceapă o cădere liberă. Apoi, FMI a impus o politică de austeritate fiscală şi monetară inutilă economiilor în criză. Aceasta s-a realizat prin dobânzi imense: de până la 80% în Indonezia. S-au mai realizat şi alte erori importante care au dus la rezultatul acesta dezastruos. În 1998 economia indoneziană a avut o cădere de 13.7% iar cea a Tailandei de 10 %. Criza asiatica s-a extins mai întâi în Rusia apoi în Brazilia. Aceasta a ilustrat un alt efect pervers al liberalizării temerare a investiîiilor din perioada aceea: o panică se poate propaga la toate ţările care au cea mai mica relaţie comerciala comună. Comportamentul solidar al investitorilor este suficient pentru declanşarea crizei. Încă o dată intervenţia FMI a agravat situaţia. În Rusia şi Brazilia Organizaţia a insistat pentru menţinerea unor rate de schimb supraevaluate, susţinându-le cu ajutorul unor împrumuturi considerabile ( 42 miliarde de dolari pt. Brazilia ) şi de dobânzi crescute ( până la 170% ) în Rusia. În ambele ţări monedele s-au prăbuşit, producţiile s-au redus şi ţările respective sunt considerate drept datornice, fără nici un fel de câştig din punct de vedere economic, ca urmare a tranzacţiilor efectuate. Singurul argument al FMI pentru menţinerea nivelelor de schimb supraevaluate era acela ca o prabuşire a acestuia ar fi dus la hiperinflaţie. Dar nu a avut lor niciun fel de hiperinflaţie iar cele două economii au reacţionat foarte pozitiv la devalorizarea monetară, Rusia a înregistrat cea mai mare creştere din ultimii 20 de ani in 2000 ( 8,3%).

Acest scenariu s-a repetat mai recent în Argentina unde guvernul a evitat sa regleze grelele datorii pe care le-a acumulat menţinând timp de 4 ani de recesiune aceeaşi rată de schimb, triplând dobânzile şi împrumutând de la FMI considerabila suma de 40 miliarde de dolari în decembrie care a trecut. Pentru a înţelege absurditatea acestui gest, imaginaţi-vă că SUA ar împrumuta 70% din bugetul sau federal pentru a evita ca dolarul, supraevaluat, să se prăbuşească, explică Mark Waisbrot.

Economiile de tranziţie sunt un caz particular, dar ele ilustrează pagubele monumentale la care se ajunge atunci când sunt lăsate elitele americane să creeze o nouă societate. Astfel, în numai câtva ani Rusia a pierdut până la jumatate din venitul său naţional după ce a adoptat terapia de şoc recomandată de FMI în 1992. În ciuda faptului că FMI a încercat să dezmintă, Rusia a urmat cu adevarat acest program, incluzând şi politica de liberalizare imediată a preţurilor (care a dus la o inflaţie de 520% în trei luni) si de privatizare rapida a industriei. Guvernul a îndeplinit cea mai mare parte a obiectivelor fiscale şi monetare ale FMI, cel puţin până când economia s-a prăbuşit până la nivelul în care trocul a devenit moneda de schimb preferată a populaţiei. Rezultatul: o nouă ţară subdezvoltată cu un venit pe cap de locuitor mai mic decât al Mexicului; în afară de perioadele de război şi dezastrele naturale, aceasta a fost cea mai gravă prăbuşire economică din toată istoria.

Doar 720 de milioane de dolari în 12 ani
Relaţia sinuoasă a României cu FMI datează din anul 1975, când statul comunist împovărat de datorii a fost nevoit să apeleze la Fond. Din cele 10 acorduri încheiate cu FMI doar două au fost duse la bun sfârşit: unul pe vremea lui Ceauşescu, altul pe vremea Guvernului Năstase. Instituţia cu sediul la Washington a fost înfiinţată tocmai pentru a acorda împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferindu-le posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Finanţările se aprobă în drepturi speciale de tragere (DST), o monedă virtuală calculată în funcţie de cotaţiile celor mai puternice valute.

Primul acord, în valoare de 95 de milioane DST, s-a derulat pe o perioadă de nouă luni şi a fost dus cu bine până la capăt de regimul Ceauşescu, care foarte rapid a semnat un al doilea, în valoare de 64,1 milioane. Cum problemele economiei comuniste s-au acutizat, iar în 1981 România a intrat în incapacitate de plată, salvarea a fost un nou acord. Acesta s-a ridicat la 1.102,5 milioane DST, din care nu au fost trase decât 817,5 milioane DST.

Istoria postdecembristă
România a reluat relaţiile cu FMI în anul 1991, când a încheiat cel de-al patrulea acord. Împrumutul a fost de 380,5 milioane, din care nu s-au tras decât 318,1 milioane. Însă în anul următor s-a încheiat un alt acord, în valoare de 314,0 milioane DST, dar nici acesta nu a fost dus la capăt. După numai doi ani, guvernul a apelat la un alt acord, care nici acesta nu a fost finalizat, s-au tras numai 94,3 milioane DST, din 320,5 milioane DST. Şi-n 1997, guvernul a semnat un acord nefinalizat, în valoare de 301,5 milioane DST.

În 1999, autorităţile din România şi-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice şi slăbiciunile structurale persistente. În august 1999, Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 de milioane DST (aproximativ 535 de milioane de dolari), pentru a sprijini programul de reformă şi stabilizare economică al Guvernului României. Împrumutul a fost pus la dispoziţie în patru tranşe, din care nu au putut fi trase decât două, care au însumat 187 de milioane USD. În octombrie 2001, Guvernul Năstase a încheiat un nou acord, în valoare de circa 420 de milioane de dolari. A fost cel de-al doilea împrumut finalizat. Ultimul acord, al zecelea, aprobat în iulie 2004, a fost un acord Stand-by de tip preventiv, pe 24 de luni, din care autorităţile române nu au intenţionat să facă trageri. Nici acest acord nu a fost finalizat. În total, în ultimii 12 ani, România a luat de la FMI suma de 720,65 milioane de dolari.