14 mai 1981 – ziua în care România a atins cerul cu mâna

Cosmodromul Baikonur-URSS: într-o seară de acum exact 30 de ani, Dumitru-Dorin Prunariu pornea în aventura vieţii sale. O dată cu el, România intra în clubul select al ţărilor care au reuşit să trimită un om în cosmos. S-a întâmplat pe 14 mai 1981, orele 20:17.

Mai 2011: primăvara altui an haotic, înecat în scandaluri şi marcat de lupte politice purtate cu înverşunare, pentru mize mă­runte, lipsite de orice viziune clară a viito­rului. Perioadă tulbure în care, lipsindu-le modelele ade­vă­rate, majoritatea tinerilor se închină unor zei falşi mascaţi sub cele mai diverse chipuri, de la manelişti găunoşi la pipiţele care-şi plimbă silicoanele prin localurile de fiţe. Şi de la fotbalişti care există doar cât durează cele câteva zile  de glorie efemeră de care au parte până la infractorii po­pularizaţi de inconştienţa micilor ecrane.

Într-o asemenea perioadă figura lui Dumitru-Dorin Prunariu pare aproape ireală, erou exemplar desprins parcă dintr-o carte de aventuri. Din păcate, foarte puţini dintre "juniorii" noştri mai ştiu că în urmă cu exact 30 de ani numele lui Prunariu era pe buzele tuturor. Iar chipul său carismatic, de adolescent întârziat, făcea înconjurul lumii, prezent în ştirile marilor agenţii de presă: el a fost şi a rămas până în ziua de astăzi singurul român care a avut şansa unică de a privi Pământul de sus, din genunile spaţiului sideral.

Războiul coloşilor politici
În lumea stranie a celor pasionaţi de teoriile conspi­raţiei se vorbeşte mult despre faptul că naziştii ar fi dezvol­tat un program spaţial foarte avansat. Un program secret, deosebit de complex, care i-ar fi dus chiar şi pe alte plane­te. Unicul sâmbure de adevăr din toate aceste poveşti care trec dincolo de graniţele SF este că Reich-ul lui Hitler a studiat şi utilizat din plin rachetele. Iar în legendarele laboratoare de la Peenemünde au lucrat câţiva savanţi de-a dreptul geniali.

Profesorul său din anii ’30, Hermann Oberth, sas originar din Mediaşul românesc, autor al unor lucrări fundamentale în domeniul rachetelor, un vizionar care calculase deja parametrii unei expediţii pe Lună, a fost reţinut în Germania şi trimis la Peenemunde. La sfârşitul războiului, după un şir de aventuri complicate, von Braun a ajuns în SUA, iar în deceniile următoare a fost iniţiatorul celor mai spectaculoase reuşite ale programului spaţial american, inclusiv trimiterea oamenilor pe Lună. Oberth a rămas în Germania, iar câţiva ani mai târziu a reluat colaborarea cu von Braun în SUA. Mai puţin norocoşi, câţiva colegi de la Peenemunde, au ajuns la sovietici şi acolo au contribuit la viitorul program spaţial al URSS.

După ultimul război mondial, pacea adevărată a durat foarte puţin. Şi, după doar câţiva ani de la încheierea celei de-a doua conflagraţii planetare s-a declanşat un nou tip de conflict. Divizată în două blocuri politice antagoniste, lumea a fost implicată, timp de câteva decenii, în "Războiul rece", bătălia mută a unor coloşi care de câteva ori ne-au dus aproape de pragul unei catastrofe planetare.

Un război ciudat în cursul căruia armatele marilor puteri n-au stat niciodată faţă în faţă: s-au confruntat doar indirect, pe fron­turi aflate departe de propriul lor teritoriu. În loc de tancuri şi bombardiere, noul tip de conflict a aruncat în luptă un imens aparat de propagandă pus în mişcare de orgolii nemăsurate care au invadat aproape toate domeniile. Orgolii care au avut însă şi partea lor bună: cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic a avut la originea sa nu atât dorinţa de a cunoaşte Universul, cât mai ales dorinţa fie­că­ruia dintre cele două blocuri militar-politice să-şi demons­treze superioritatea faţă de adversar.

La început URSS a "marcat" primele puncte. "Sputnik-1", primul obiect uman care a ajuns în spaţiul extraterestru, a fost sovietic. La fel ca şi Iuri Gagarin, primul om trimis în spaţiul cosmic. La rân­dul lor, americanii au avut şi ei propriile succe­se, obţinute însă după sovietici. Ulterior, raportul de forţe s-a inversat, mai ales după 1969, când SUA a preluat condu­cerea cursei spaţiale prin trimiterea primilor oameni pe Lună.

În primăvara anului 1981, când românul Dumitru-Do­rin Prunariu pornea în aventura cosmică, "Războiul rece" era în plină desfăşurare. La fel ca şi cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic. În dorinţa de a demonstra superioritatea şi puterea "lagărului" socialist, URSS a implicat şi restul ţărilor "frăţeşti" în "maratonul spaţial".

Iniţiativa s-a plasat undeva la limita între o invitaţie colegială şi un ordin expres, dat de "fratele cel mare". Concret, această coope­rare a început prin 1967 şi s-a concretizat în programul "Intercosmos". Un program internaţional care, dincolo de păcatele lui propagandistice, a avut şi o mare calitate: a inclus şi ţări precum Mongolia, Vietnam sau Cuba, care altfel nici măcar nu ar fi putut visa că un om de-al lor va ajunge vreodată în cosmos.

Cooperarea se baza pe aranjamente internaţionale în cadrul cărora sovieticii asigurau, de obicei, atât infrastructura necesară lansărilor spaţiale, cât şi majoritatea specialiştilor, care aveau deja extrem de multă experienţă. În ceea ce priveşte România, dar nu numai ea, situaţia a fost mult mai nuanţată.

România cosmică
Poate că acum multora dintre noi ni se pare greu de crezut, dar decenii la rând ţara noastră a dezvoltat un "program spaţial" deosebit de complex. Un program care a dus în cosmos o Românie îndeajuns de evoluată din punct de vedere tehnologic încât să contribuie semnifi­cativ la dezvoltarea acestui domeniu de vârf al cu­noaş­terii.

Primul obiect "Made in România" care a ajuns în spaţiul extraterestru a fost detectorul de radiaţie cosmică instalat la bordul satelitului "Interkosmos 6".
În anii 1974, 1975 şi 1977, alte instrumente de acelaşi tip au urcat în ceruri la bordul sateliţiilor "Cosmos 690", "Cosmos 782", "Interkosmos 17" şi "Cosmos 936". În cursul anului 1978, "Interkosmos 18" a avut la bordul său câteva magnetro­metre construite de specialiştii români, precum şi instrumente pentru studiul plasmei cosmice.
Anul ur­mător, un detector de raze cosmice a fost instalat pe "Cosmos 1129", iar un al doilea a ajuns la bordul sta­ţiei "Saliut 6".
Alte instrumente româneşti de cer­cetare avansată au ajuns în spaţiul cosmic în anii 1980, 1982, 1985, 1986 şi 1989, atât la bordul altor sateliţi din gama "Cosmos" (1514, 1781, 2044), cât şi al staţiei spaţiale "Saliut 7".

Abia după căderea "Cortinei de Fier" s-a aflat că o bună parte a programului spaţial sovietic a avut şi o im­portantă componentă militară. Dar asta nu era o situaţie excepţională: nici americanii nu au neglijat această com­ponentă în cadrul programului lor spaţial.

În ceea ce-i priveşte pe ruşi, în categoria aplicaţiilor militare s-au înscris majoritatea sateliţilor din programul "Cosmos". Plasaţi pe or­bite aproape identice, cele peste 2.300 de aparate cosmice lansate sub acest nume, plus experimentele efectuate la bordul lor au alcătuit in­fra­s­tructu­ra a ceea ce s-ar fi dorit să fie "Războiul stelelor", în va­rian­tă sovietică.

Participanţi la proiectele cosmice civile, sa­van­ţii şi tehnicienii români dobândiseră deja un bun re­nume în comunitatea ştiinţifică internaţională. Iar ex­pe­diţia cosmică a lui Dumitru-Dorin Prunariu, de­parte de a fi doar o concesie de natură politică făcută de URSS, a fost în foarte mul­te privinţe recunoaşterea unei valori deja consolidate în acest domeniu.

Decizia ca fiecare ţară co­munistă să trimită un om în spaţiul cosmic fuse­se luată încă de pe la mij­lo­cul anilor ’70. Se­lec­ţionarea şi pre­gătirea propriu-zisă a viitorilor cosmo­nau­ţi a de­ma­rat ceva mai târziu, pe la sfâr­şitul anilor ’70. Într-o lume a orgoliilor "frăţeşti" a fost nevoie de tratative laborioase pentru stabilirea or­dinii în care aveau să plece în cosmos trimişii fiecăreia din­tre ţările socialiste. Decizia finală a aparţinut însă URSS. Care a decis că primii lansaţi vor fi reprezentanţii Cehoslovaciei, Poloniei şi al Republicii Democrate Germane. Era o decizie strict politică ce avea în spate iluzoria reparaţie a unor mari suferinţe îndurate de aceste ţări din partea sovieticilor în perioada post-belică.

Odată stabilite aceste "priori­tăţi", URSS a decis că restul ţărilor so­cialiste îşi vor trimi­te oamenii în cosmos în ordinea alfa­be­tica a numelui lor. Partea proastă a fost că ei s-au referit la or­dinea conformă alfabetului chirilic. Astfel se face că, spre exemplu, cosmonautul din Vietnam a ajuns în spa­­ţiu înaintea celui din România, căci V-ul latin a fost echi­valat cu B-ul slavon.

Dar această "discriminare" alfa­beti­că a avut pentru noi şi o parte bună: fiind ultimul trimis în spa­ţiu, românul Dumitru-Dorin Prunariu a beneficiat de încă doi ani de pregătire, atât fizică, cât şi teoretică. Fapt care s-a regăsit din plin în performanţa lui spaţială: el a fost singurul cosmonaut nonsovietic care a obţinut calificative maxime la testele şi examenele finale şi a reuşit să-şi execute absolut toate sarcinile pe care le avea de în­de­pli­nit acolo sus, în cer. Iar această recu­noaştere nu a ve­­nit din partea vreunui oficial român, ci chiar de la spe­cialiştii sovietici. Specialişti care, sincer vorbind, nu ar fi avut nici un motiv să ne laude: după teribilul an 1968, când conducerea de la Bucureşti a re­fuzat să participe la invazia "frăţească" a Cehoslovaciei, România socialistă era considerată "oaia neagră" a lagărului comunist.

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială