Casa Melik sau casa cu dragoste

Se spune că destinul nu poate fi schimbat, indiferent ce ai face. Că transformările, oricâte ar fi la număr, nu pot acoperi o evidenţă atât de puternică, încât toate încercările de a croi o nouă identitate sunt sortite eşecului. Este cazul oamenilor, dar şi al clădirilor. Casa Melik, indiferent ce destinaţii a primit în decursul istoriei, va rămâne pentru totdeauna "Casa armeanului" din centrul Bucureştilor de altădată şi de acum.

De cum treci de Biserica Armenească, poţi întreba pe oricine despre imobilul de pe Strada Spătarului numărul 22. Toată lumea îl cunoaşte şi eşti îndrumat, pe scurtătură sau pe drumul normal, spre acelaşi obiectiv:

Casa Melik, aşa cum o cunoaşte toată lumea. Deşi de ani buni este un spaţiu destinat artei, iar acum găzduieşte Muzeul Theodor Pallady, originea armenească a fostului proprietar nu a putut fi ştearsă atâţia ani din conştiinţa concitadinilor. Ea s-a păstrat şi s-a transmis din generaţie în generaţie, împreună cu poveştile misterioase şi romantice care învăluie şi acum clădirea cu cerdac. Casa Melik este, după cum spun specialiştii, cea mai veche clădire laică în stare de funcţionare din Bucureşti.

Senzaţia de "acasă"
Este construită în secolul al XVIII-lea, în jurul anului 1750, fiind destinată încă de la început să fie adăpost familial. De altfel, chiar şi acum, după atâţia ani, adăugiri arhitecturale, renovări sau schimbări de destinaţie, primul cuvânt care îţi vine în minte atunci când zăreşti clădirea este "acasă"! Şi nu numai pentru că păstrează nealterate elemente de clădire ţărănească, având pivniţă şi cerdac închis cu geamuri, dar atmosfera din jurul ei îţi dă imediat senzaţia că ai ajuns acasă, indiferent de pe ce meleaguri ai fi. În anul 1815, pentru uriaşa sumă de 1.400 de taleri, casa intră în proprietatea unui comerciant armean bogat, Cevorc Nazaretoglu, şi a soţiei acestuia, Miriam. Se spune că povestea de dragoste a celor doi a făcut înconjurul nu numai al cartierului, dar şi a oraşului, fiind daţi ca exemplu pentru traiul armonios pe care îl duceau. A fost prima dată când imobilul a fost considerat un cuib al iubirii. Peste ani, Agrop, fiul negustorului armean, oferă casa fiicei sale Ana, acesta fiind cadoul său de nuntă la rostirea jurământului în faţa altarului de către fiică şi arhitectul Iacob Melik. Astfel, casa va continua tradiţia poveştilor de dragoste. Melik îşi defi­nitivase studiile la Paris, unde, în afară de pasiunea pentru arhitectură, îşi descoperise şi apropierea de idealurile mişcării paşoptiste. Astfel că, întors în ţară, participă activ la Revoluţia din 1848 şi este nevoit să ia drumul exilului în Franţa şi apoi în Turcia, pentru mai bine de nouă ani. La repatriere, cei doi soţi îşi găsesc casa o ruină, iar amintirea anilor de dragoste petrecuţi aici constituie un imbold suficient pentru a investi în repararea ei şi nu în achiziţionarea unui alt imobil.

Peste ani, la moartea Anei, aceasta lasă prin testament clădirea comunităţii armeneşti, cu menţiunea de a fi transformată în azil pentru văduvele sărace din această comunitate. Dorinţa i-a fost îndeplinită, clădirea alinând, până în 1947, suferinţa multor femei aflate în dificultate. Anii comunismului înseamnă o altă perioadă de degradare pentru Casa Melik, împărţită după modelul "la comun" şi dată spre închiriere unor "tovarăşi de încredere" aduşi de noul regim la Bucureşti şi a familiilor acestora. Abia în anul 1960, salvarea avea să vină tot de la Paris, acolo unde Gheor­ghe Răuţ, fostul director al filia­lei de pe malurile Senei a MarmoroshBlank, trimite o cerere de atribuire a unui spaţiu adecvat pentru a dona întreaga şi impresionanta sa colecţie de artă statului roman. Din fericire, se pare că un activist de la Ministerul Culturii, a cărui familie a fost găzduită în imobilul din Strada Spătarului, propune Casa Melik pentru a adăposti şi apoi a expune colecţia de artă a bancherului Raut. Imobilul devine astfel, la început, un fel de depozit ad-hoc pentru cele peste 1.200 de lucrări – dintre care multe semnate Theodor Pallady, dar şi altele aparţinând şcolii olandeze şi franceze – pentru ca, apoi, după o excelentă şi minuţioasă acţiune de renovare, petrecută în 1970, să devină o pinacotecă în adevăratul înţeles al cuvântului. În 1994, imobilul capătă denumirea de Muzeul Theodor Pallady, aflat în continuare în admi­nistrarea Muzeului Naţional de Artă a României.

Atmosfera
Trebuie spus însă că acest muzeu este cu totul aparte. Nu numai datorită lucrărilor expuse aici, al căror ton, fără excepţie, este unul cald, intim, personal. Colecţia Raut cuprinzând, în afară de tablourile şi schiţele lui Pallady, şi lucrări ale lui Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, Camille Corot, olandezi, precum Jan van de Capelle, două pânze de şcoală engleză, dar şi pictură românească de Paul Verona şi Jean Al. Steriadi.

Ceea ce diferenţiază acest muzeu de altele este atmosfera imobilului, care te face să te simţi bine încă de la intrarea în curtea invadată de flori. Aproape că ţi se pare normal să-l saluţi pe "Theo", imortalizat într-un bloc de piatră, în grădină. Şi apoi să te ştergi pe picioare şi să intri spunând, frumos, "săru’ mâna". Ca acasă! Poate arhitectura interiorului, cu rotunjimile arcadelor la tot pasul, poate lemnul prezent aproape peste tot, pe tavan, pe pereţi, pe jos, poate alăturarea perfectă a tablourilor cu sculpturi, obiecte decorative de porţelan şi tapiţerii persane, de secol al XIX-lea. Poate toate acestea la un loc să îţi evoce atmosfera romantică a perioa­dei paşoptiste. În care, între aceşti pereţi, s-au desfăşurat nu numai in­trigi amoroase (dintre care posibila idilă dintre Ana Melik şi Mateiu Caragiale), dar şi întâlniri de taină între oamenii politici ai vremii. Şoaptele conspirative ale lui Ion Heliade Ră­dulescu, C.A. Rosetti şi Ion Brătianu parcă se mai aud prin cotloane şi astăzi dacă îţi opreşti respiraţia şi te opreşti pe loc, pentru a te "feri" de scârţâitul podelei din lemn, parcă mereu proaspăt geluit.

Alături de toate obiectele de artă adunate la un loc, frumuseţea "iluminată" a clădirii, precum şi activităţile de "învăţare" a artei care se desfăşoară aici fac din Casa Melik unul dintre acele locuri care, odată vizitate, rămân în memorie, ca prima dragoste, pentru totdeauna.