Mâna hazardului

Napoleon spunea că "orice soldat poartă în raniţă bastonul de ma­reşal". Dar cine-l poartă pe cel de cosmonaut? Până la un punct, alegerea o face "mâna ha­zardului" care aduce omul po­trivit în locul potrivit, exact la mo­mentul potrivit. După aceea urmează ani grei de muncă du­să dincolo de limitele umane. Exact acesta a fost drumul parcurs de Dumitru-Dorin Prunariu.

Prunariu s-a născut pe 27 septembrie 1952. Copil fiind, s-o fi gândit oare vreodată că va ajunge, cândva, în Cosmos? Poate că nu. Sau poate că da. Cert este însă că aviaţia l-a pasionat încă din adolescenţă. Era un puşti curios şi îndemânatic care, fără să ştie ce a pregătit pentru el destinul, şi-a început drumul care avea să-l ducă în ceruri ca membru al cercului de aeromodelism de la Casa Pionierilor din Braşov unde, ani la rând, a construit machete de planoare şi avioane. Acolo a căpătat convingerea că drumul său prin viaţă va fi legat de aeronautică, de fapt de construcţia aparatelor de zbor.

La 17 ani a câştigat premiul republican la concursul de creaţie ştiinţifică "Minitehnicus". Tot atunci a primit carnetul de membru Minitehnicus cu numărul 103. Hazard? Coincidenţă bizară? Număr predestinat? În primăvara anului 1981, la douăzeci de ani după Iuri Gagarin, Dumitru-Dorin Prunariu avea să fie al 103-lea pământean care ajungea în spaţiul cosmic.

La timpul cuvenit, în 1976, Prunariu a absolvit cursurile Facultăţii de Inginerie Aerospaţială de la Universitatea Po­litehnică Bucureşti. Apoi, între 1976-1977 a lucrat ca stagiar la Întreprinderea de Construcţii Aeronautice (IAR) Ghimbav. În 1974 s-a căsătorit cu Crina Rodica, cea care i-a dăruit doi băieţi. De atunci şi până acum ea a fost cea care a confirmat adagiul care spune că "în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie puternică". Chiar şi faptul că ei erau căsătoriţi exact în acea perioadă a fost important pentru viitorul cosmonaut Dumitru Prunariu.

"Eram sănătos tun"
În primăvara anului 1977 au început să se facă demersuri în vederea selecţionării candidaţilor din "ţările fră­ţeşti" care urmau să participe la programul "Intercosmos" iniţiat de URSS. Exact în acea perioadă tânărul Prunariu era la Bacău, unde îşi satisfăcea stagiul militar cu termen redus (Tr), la Şcoala de ofiţeri în rezervă pentru aviaţie. Într-o bună zi, comandantul de atunci al şcolii, locotenent-co­lo­nelul Ioan Săndulescu Stahie, a venit în sala de curs unde i-a anunţat pe inginerii militari TR că se fac selec­ţio­nări pentru viitorii cosmonauţi, în vederea participării la programul Intercosmos. Dintre toţi cei de faţă 17 militari TR s-au înscris la selecţie. Într-un interviu pe care ni l-a acordat cu mai mult timp în urmă actualul general Dumi­tru-Do­rin Prunariu ne-a relatat, pe larg, acele momente în care drumul spre cer era, chiar şi pentru el, un vis extrem de în­de­părtat: "Absolvisem de curând Facultatea de Ingi­ne­rie Spaţială (…). Eram foarte pasionat de zbor şi de avia­ţie, dar am în­cercat să nu-mi supăr prea mult părinţii, care nu erau în­cân­taţi de ideea să devenin pilot. Sincer vorbind, atunci nici măcar nu mi-a trecut prin minte că vreodată voi deveni cosmonaut. Este drept că eram sănătos tun, aveam o condiţie fizică excepţională. Totuşi nu credeam că mă voi număra printre cei aleşi. Totuşi merita să încerc. Ori­care ar fi fost rezultatul, exista şi un câştig imediat: un sejur la Bu­cu­reşti, cu transport gratuit, asigurat de Ministerul Apă­rării, cu un avion de protocol. Puteam sta un timp cu soţia, care era încă studentă în Capitală. Pentru un militar, fie el şi TR-ist, asta nu era puţin lucru".

Acesta este punc­­tul până la care mâna hazardului a lucrat în favoarea lui Dumitru-Dorin Prunariu. Să recapitulăm: tânărul Do­rin a fost pa­si­o­nat de aeronautică, domeniu pentru care s-a pre­gătit o bu­nă parte a vieţii lui de până atunci. Motiv pentru care, în pri­măvara anului 1977 s-a aflat la Şcoala de ofi­ţeri în re­zer­vă de la Bacău, exact atunci când colonelul Sta­hie a anun­ţat lan­sarea programului de selecţie.

Tot atunci soţia lui era încă studentă la Bucureşti, iar tentaţia de a pe­trece cu ea o săptămână sau două, în contul Armatei a fost un mo­tiv în plus să accepte intrarea în programul de se­lec­ţie. Da­că aceşti "parametri existenţiali" nu s-ar fi adu­nat toţi la un loc şi nu l-ar fi adus pe omul potrivit în locul po­tri­vit exact în momentul potrivit, Dumitru-Dorin Pru­na­riu nu ar fi de­venit primul şi unicul cosmonaut român. Pâ­nă aici a fost mâna destinului. Tot ceea ce a urmat, de aici în­co­lo, a de­pins doar de omul care a fost capabil să în­de­p­li­neas­că un program de pregătire şi instruire care a scos din el tot ceea ce a avut mai bun. Iar tot ceea ce a avut mai bun a de­păşit, aproape întotdeauna, limitele condiţiei umane obişnuite.

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială