Adrian Severin: ­UE şi contagiunea crizei neo-imperiale ruseşti

Confruntată cu resuscitarea politicii de superputere a Rusiei, vizibilă o dată cu derularea crizei sud-osetine şi abhaze din august 2008, UE are de rezolvat două probleme. Pe de o parte, cum să reîngheţe conflictele georgiene încălzite imprudent de preşedintele Saakaşvili.

Confruntată cu resuscitarea politicii de superputere a Rusiei, vizibilă o dată cu derularea crizei sud-osetine şi abhaze din august 2008, UE are de rezolvat două probleme. Pe de o parte, cum să reîngheţe conflictele georgiene încălzite imprudent de preşedintele Saakaşvili. Pe de altă parte, cum să evite repetarea scenariului georgian în alte state desprinse din fosta URSS. În acest context, Bruxelles-ul se găseşte într-o fundătură – de situaţie şi de inspiraţie. Fundătura de situaţie constă în împrejurarea că Rusia, după recunoaşterea unilaterală a independenţei Osetiei de Sud şi Abhaziei, a transferat aceste nume de pe lista conflictelor îngheţate pe cea a conflictelor soluţionate (alături de Kosovo!). Pornind de la acest blocaj, un Helsinki 2 (respectiv o nouă Conferinţă pentru coope­rare şi securitate în "Europa Mare"), aşa cum a propus Parlamentul European şi cum pare a agrea preşedintele Medvedeev, se conturează a fi calea către o soluţie eficientă şi durabilă. UE trebuie să o promoveze energic. Fundătura de inspiraţie se vede în semnalele pripite de deschidere către regimul autoritar din Belarus, spre a-l recompensa pentru re­zerva faţă de operaţiunea pro-secesionistă a Rusiei în Georgia, cu speranţa (deşartă) de a creea o falie între Minsk şi Moscova sau în omiterea Azerbaidjanului dintre statele a căror integritate teritorială este apărată de UE. O politică adecvată împotriva contagiunii presupune identificarea vulnerabilităţilor structu­rale ale statelor în pericol. Ele sunt trei: divi­za­rea cultural-identitară; instabilitatea politică; fragilitatea economică. Lor trebuie să li se adreseze UE.

Crizele identitare care frământă statele euro­pene independente succesoare ale republicilor sovietice sunt fireşti în orice ordine postimperială. Ele ameninţă cu fragmentarea ţărilor în cauză, ca urmare a fenomenelor de segregare culturală şi a mişcărilor de secesiune consecutive. Spre a le salva integritatea teritorială în condiţiile autodeterminării comunităţilor etno-culturale componente, UE trebuie să le ofere perspectiva accesului în sisteme de democraţie transnaţională rea­lizate după modelul său. Pentru state ca Ucraina sau Moldova, integrarea economică, asocierea politică şi convergenţa instituţională în şi cu UE sunt singura politică preventivă faţă de pericolul dezintegrării. Instabilitatea politică poate fi combătută doar prin consolidarea democraţiei reale. Actuala democraţie simbolică, ascunzând vechi practici autoritariste sub forma unui pluralism haotic şi steril, conduce la o permanentă luptă internă pentru obţinerea puterii politice, fără legătură cu agenda socială şi în afara controlului public. UE trebuie să asiste statele vizate în edificarea unui mecanism de control şi echilibre inter-instituţionale caracterizat prin transparenţă, deschidere, răspundere şi descentralizare. Susţinerea unor semi-dictatori veleitari pe criteriul unic al aşa-zisului lor pro-occidentalism, măsurat exclusiv prin retorica rusofobă, este o eroare care joacă în favoarea neo-imperiasmului rus. Fragilitatea economică se tratează prin infuzii masive şi corect dirijate de capital european, cumulativ cu stimularea unei adecvate politici interne de civilizare (reintegrare socială) a oligarhilor tranziţiei. Trebuie descurajate operaţiunile speculative care au dus la oligarhizarea societăţii, simultan cu încurajarea celor productive, combătute pro­fiturile conjuncturale în folosul dezvoltării durabile, susţinută clasa mijlocie o dată cu aducerea, prin politici fiscale adecvate, a ave­rilor abuziv acumulate în serviciul public. Consolidate astfel, statele din vecinătatea comună a Rusiei şi UE vor fi parteneri utili în negocierea noii ordini internaţionale multipolare, din obiect devenind subiect al istoriei europene post-unipolare. Altminteri, UE trebuie să fie gata pentru alte reuniuni de criză şi lansări de apeluri către donatorii apţi să finanţeze reabilitări post conflict. În lipsa unei politici preventive, Europa va consuma mai mult spre a-şi pansa coada decât spre a-şi ridica fruntea. Ea are (încă) de ales. Alegerea se cere făcută acum!