Am înfrânt!!

Fi-va în măsură Curtea Constituţională să înlăture neîncrederea populară şi să confere legitimitate celui declarat ales? Convingerea publică este atât de puternică încât orice altă decizie decât cea a repetării scrutinului nu va asigura legitimitatea dorită. Aceasta cu atât mai mult, cu cât respectiva Curte însăşi are credibilitatea ruinată de suspectele sale piruete anterioare.

Culmea este că de astă dată măsurile antifraudă par a fi fost mai serioase decât în trecut, iar numărul incorectitudinilor mai redus. Observatorii internaţionali au conchis că alegerile au fost în general libere şi corecte, cu imperfecţiuni cunoscute pretutindeni care în sine nu sunt susceptibile să vicieze expresia opţiunii electoratului. Acesta, probabil, este adevărul! Cu observaţia că, din cauza apropierii între opţiunile pro Geoană şi cele pro Băsescu, chiar şi o fraudă mică poate răsturna scorul final. Se poate vorbi, deci, despre o fraudare perversă şi "chirurgicală"; eficientă prin calitate, iar nu prin cantitate; semnificativă prin efecte, iar nu prin amploare. Cam la fel cu frauda din Florida care a înclinat balanţa în 2000 în favoarea candidatului George W. Bush, fostul favorit al Preşedintelui Băsescu (spre deosebire de "comunistul" Obama).

Dezbaterea infinită pe marginea fraudei electorale riscă, însă, să deplaseze atenţia de la faptul cel mai grav: fracturarea societăţii româneşti, cu corolarul lipsei de încredere în stat şi al ineficienţei acestuia. Care este cauza unei divizări atât de profunde de natură a afecta evoluţia românilor în anii următori atât pe plan naţional, cât şi transnaţional (european) şi internaţional? Dintre explicaţii reţinem două: lipsa unor alternative individuale autentice (candidaţii); deprecierea structurală a actorilor politici colectivi (partidele). Din această perspectivă, independent de existenţa fraudei şi de decizia Curţii Constituţionale, toată lumea a pierdut.

Prin conflicte mereu exacerbate şi subminarea aliaţilor Traian Băsescu s-a plasat în situaţia învinsului întrucât a ajuns a fi singur în faţa tuturor. El a împins la fomarea unei "monstruase coaliţii" adverse (internă şi externă) adunând toate contrariile printr-un unic factor de coeziune: anti-cezarsimul băsescian. Agenţii săi electorali au rămas doar frica (de schimbare), frustrarea şi scepticismul.

A fost Mircea Geoană alternativa la dezbinare şi conflict? A inspirat el cu forţă solidaritate şi sinceritate? Ura a fost un agent electoral de nădejde, dar insuficient. Cu un Băsescu autoînvins din start, pentru victorie era necesară şi autenticitatea alternativei. Fraternizarea cu toţi protagoniştii şi cu toate tezele au răpit această autenticitate. Băsescu rămăsese prea singur spre a fi puternic; Geoană, cu prea mulţi spre a fi credibil. O listă de promisiuni din retorica statului bunăstării asumate în numele fantomaticului Guvern Johannis nu convinge. Nu poţi fi de stânga şi accepta cota unică de impozitare; democrat şi promite reforme antiparlamentare; onest şi prieten cu interlopii.

Ambii candidaţi au răspuns corect la întrebarea de ce nu l-ar vota pe celălalt. Reflex, nimeni nu i-a întrebat de ce l-ar vota. Răspunsul era cunoscut.

Românii care au avut curajul să opteze au făcut-o fără speranţă. Or, curajul fără speranţă este alienare. Mircea Geoană a avut toată elita politică alături, dar între aceasta şi masă legăturile sunt rupte. Şi cum să fie altfel când partidele sunt fie cluburi de magnaţi fie camarile de lichele fie sindicate de oligarhi locali; maşini infernale care omoară din faşă valorile reale?

Cu societatea ruptă în două, cu masa şi elita în divorţ, cu o dezbatere publică înlocuită de demagogie şi şantaj, cu instituţiile statului în conflict, ce pot aşteapta românii de la viitor şi lumea de la români? Alegerile prezidenţiale nu au adus optimism. Cine a învins? Putem striga doar: "Am înfrânt!". (sic!)