Am plâns la "Concertul"

De la premiera filmului "Concertul" mă tot lovesc de oameni care-mi spun "şi eu am plâns la «Concertul»", apoi afişează un zâmbet cald. În primele zile, orgoliul meu a funcţionat la cote înalte: am scris pe blogul meu că m-a emoţionat foarte tare acest film şi că îi rog pe cei care mă citesc să se ducă să-l vadă. După o vreme, mi-am dat seama că reacţia lor n-are decât o mică legătură cu îndemnul meu, pentru că e, de fapt, despre a împărţi cu ceilalţi o stare frumoasă, o emoţie aparte. E despre a avea curajul să-i spui cuiva ce ai trăit, pentru că ştii că o să te înţeleagă.

Dacă n-aţi văzut încă filmul, ar trebui să nu-l rataţi. "Concertul" e povestea - scrisă şi regizată de Radu Mihăileanu - a unei trupe de muzicieni desfiinţată de comunişti, trupă care pleacă folosindu-se de acte false să cânte la Paris, pretinzând că este orchestra Balshoi. Sub ambalajul acesta, veţi gasi câteva metafore emoţionante despre emoţiile intense pe care ţi le pot genera şi omul de la colţul străzii, dar şi marii artişti.

Cum e secvenţa în care dirijorul îşi (re)găseşte membrii orchestrei drept vânzători prin pieţe, şoferi de taxi sau muncitori în construcţii. Şi-i pune pe fiecare să dea o probă, acolo, în stradă, ca să vadă dacă mai ştiu meserie. Sau secvenţa în care un ţigan ia arcuşul unei violoniste celebre şi, într-o sală preţioasă de concerte, face o demonstraţie a virtuozităţii sale. Cântă arpegii şi solfegii cu o viteză uluitoare în timp ce o învăluie ca pe o pradă. Iar privirea ei trece de la neîncredere la admiraţie, apoi la curiozitate "cum ai făcut asta? unde ai studiat?".

Mai sunt printre vorbe şi gesturi, câteva nuanţe foarte frumoase despre egoismul artistului, despre obsesia de a duce la bun sfârşit un lucru, obsesie pe care o întâlneşti la marii artişti, dar şi la profesioniştii din orice alt domeniu.

Mi-ar fi plăcut mult ca finalul - concertul propriu zis - să fie un pic diferit. Înţeleg raţiunile cinematografice pentru care sunt "vorbe" peste concert. Dar mi-ar fi plăcut ca protagoniştii să vorbească doar prin muzică şi priviri; energia dintre ei (şi cea din scenariu) să se întindă peste toţi, iar restul orchestrei să se minuneze de întâmplarea care-i face şi pe ei să cânte dumnezeieşte. Cum mi-ar fi plăcut ca EL - Maestro - să-i spună la ureche EI - Violonista -, la aplauze, printre hohotele ei de plâns - secretul pe care îl spune din off în timpul concertului.

Aşa plânsul ei ar fi fost 100% generat (în mintea spectatorului) de energia încredibilă transmisă în timpul unei întâlniri artistice intense.

Şi dacă aţi plâns vreodată de v-aţi zguduit sufletul în timpul un spectacol sau v-au clănţănit dinţii ca şi cum aţi fi ieşit din gheţari eliberând tensiunea pe care aţi receptat-o dintr-un act artistic, ştiţi despre ce vorbesc. Dacă nu, nu-i problemă. Filmul e frumos şi aşa cum e acum. Cum spuneam, şi eu am plâns la Concertul.