Am trăit opt ani într-o eroare!

Cât pe-aci să mă fac de râs joi seară la Sinteza Zilei de pe Antena 3. Un timp suficient de mult pentru a mă compromite iremediabil, am polemizat cu televiziunile care au dat ştirii despre Decizia Curţii Constituţionale titlul: "CNSAS a fost desfiinţat!". Nu e adevărat! – m-am apucat eu să bat câmpii, Curtea Constituţională n-a desfiinţat CNSAS, deoarece ea a declarat neconstituţionale doar unele articole şi alineate din Legea 187/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 22 februarie 2006. La un moment dat, profitând de o intervenţie mai amplă a lui C.V. Tudor, invitatul emisiunii, mi-am aruncat privirea pe ştirea Mediafax. Şi mi-am dat seama că făcusem o confuzie. Neconstituţionalitatea unor articole şi alineate fusese admisă de Curtea de Apel Bucureşti. Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale două legi în întregimea lor: 187/1999 şi OUG 16/2006. De altfel, după ce mi-am făcut mea culpa în direct, uitându-mă pe SMS-uri, am văzut că primisem deja semnale despre eroarea mea. M-am referit la acest moment nu pentru că aş fi ţinut să transcriu avatarurile minţii mele la tv, într-un efort de a mă crede mai important decât sunt. Am reamintit momentul de joi seară de la Sinteza Zilei pentru a sublinia nota de senzaţional a evenimentului de joi.


Curtea Constituţională declară, de regulă, neconstituţionale anumite articole şi paragrafe ale unei legi, şi nu o lege în totalitatea sa. Or, joi, pe 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a creat un moment unic în istoria noastră postdecembristă, dacă nu chiar în istoria Europei civilizate: printr-o simplă decizie au fost spulberate două legi. Şi nu legi oarecare, ci două legi în temeiul cărora, de opt ani, scena politică românească a fost marcată de scandaluri uriaşe, de vâlvătăi mediatice, de frângeri de destin. Existenţa CNSAS, în virtutea Legii din 1999, a marcat puternic, timp de opt ani, bătălia politică din România. Şedinţele Colegiului stârneau frisoane. Treptele clădirii care le adăposteau deveniseră mai înfricoşătoare decât treptele eşafodului. O distinsă intelectuală îmi povestea că fusese la CNSAS pentru a sta de vorbă cu o prietenă care lucra acolo. De cum au văzut-o apropiindu-se, fătucele şi guguştiucii din presă s-au năpustit asupra ei pentru a o întreba, rânjind insidios, de ce a fost convocată la Colegiu.


Victimele CNSAS sunt şi ele legendare. Mona Muscă, Dan Voiculescu, Rodica Stănoiu, Carol Sebastian, Cornel Ivanciuc, Pimen s-au trezit loviţi în moalele capului, frânţi în destinul lor de politicieni sau jurnalişti nu de votul alegătorilor sau de opinia cititorilor, ci de hachiţele unor membri ai Colegiului. Alţi politicieni, jurnalişti, magistraţi aşteptau cu spaimă momentul când o privire greşită, o lucrătură a colegilor de partid sau o indigestie a unui membru al Colegiului i-ar fi smuls din viaţa normală de până atunci şi i-ar fi aruncat în hăul oprobriului mediatic. Trei sferturi din acuzaţiile aduse lui Traian Băsescu de adversarii politici au vizat dosarul de Securitate şi, prin asta, ameninţarea că va fi adus în faţa Tribunalului Revoluţionar întruchipat de Colegiu, instituţie unică în Europa civilizată, amintind doar de instanţele juntelor militare din America Latină după loviturile de stat date de sergenţi.


De ceva timp tai de prin ziare şi strâng în dosare material despre viaţa social-politică a României. Scandalurile iscate de CNSAS umplu bibliorafturile unui întreg dulap. Zdrobitoare dovadă a faptului că nici Guvernul, nici preşedintele, nici Parlamentul n-au produs atâta zarvă ca răposatul CNSAS. Întreaga această realitate şi-a avut temeiul în Legea 187 din 9 decembrie 1999. Joi, 31 ianuarie 2008, Curtea Constituţională, o instituţie înzestrată şi ea, în chip antidemocratic, cu puteri mai mari decât Guvernul, Preşedinţia şi Parlamentul la un loc, alcătuită tot din oameni care clefăie şi râgâie, ca noi toţi, muritorii, a declarat neconstituţională Legea 187.


Dintr-o singură lovitură într-o singură zi, o realitate de opt ani a fost declarată ilegală. Într-unul din rarele sale momente de luciditate din ultimul timp, Theodor Stolojan definea întâmplarea drept expresie a neseriozităţii româneşti. O apreciere prea delicată. Dacă ar fi să credem Decizia de joi, timp de opt ani am trăit o sumă de evenimente senzaţionale totalmente ilegale. Fără să se sesizeze cineva. Nu e neseriozitate. E absurditate!


NB. Şi, totuşi, adevărata decizie crucială a Curţii Constituţionale abia acum urmează să fie dată. E vorba despre decizia în chestiunea Norica Nicolai. Dacă ea va da dreptate lui Traian Băsescu, o mână de oameni va transforma peste noapte România în Republică prezidenţială.